Vorbind copiilor despre religie

În vacanța asta am început să vorbesc cu Ingrid despre Isus și Fecioara Maria. În copilărie eu am fost un copil credincios și religios, dintre cei care merg la Biserică, se roagă și se feresc să facă fapte rele și ca urmare a învățăturii religioase, nu doar a educației.

După ce am născut însă, am încetat să merg așa mult la Biserică, Ingrid era mai agitată, trebuia legănată mult și recunosc că mi-a fost greu. Apoi a crescut și alerga de colo – colo, deci la fel de greu să stau cu ea în Biserică. Și încă ceva: preotul de la Biserica de care aparțin, nu m-a convins niciodată că are har…

Vara asta însă am avut ocazia să mergem la Medjugorje în Bosnia-Herțegovina, locul unde se spune că s-a arătat Fecioara Maria unor copii și unde vin o mulțime de pelerini din toată lumea, în special catolici, pentru a se ruga.

Acolo se urcă pe Muntele Krisevac, nu foarte înalt, dar greu de urcat, format din bolovani imenși, ascuțiți. Pe munte este organizat drumul care reprezintă Calea Crucii, pe fiecare cruce fiind reprezentat un episod din ultimul drum făcut de Isus înainte de a fi răstignit. Urcând muntele și văzând imaginile. au început întrebările din partea lui Ingrid:

– Ce are Isus pe cap?

– De ce duce Isus crucea aia mare?

– Cine este cu Isus?

Uite așa, am început să-i povestesc lui Ingrid cum Isus este fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, care este nu doar mama lui Isus, ci mama tuturor oamenilor. I-am spus cât este de bună cu oamenii, că se roagă pentru noi toți, că ne iubește și ne ocrotește. Nu știam exact ce și cum să-i spun să înțeleagă fără să i se pară prea abstract și ciudat că cineva pe care nu-l vede are grijă de noi și ne protejează. I-am spus și de Isus că a suferit și a murit pentru oameni.

M-a întrebat dacă mi-e milă de Isus, pe ea au impresionat-o imaginile de la Calea Crucii. I-am explicat cum Isus a trăit pe pământ acum mulți ani și că de fapt nu mi-e milă de nimeni care moare, ci de cei care rămân în urma lor și suferă foarte mult după cei pe care-i iubesc.

Ca pentru un început al discuției însă a decurs foarte bine, urmează să începem să citim câte ceva din Biblia povestită copiilor. Sigur vor veni multe întrebări, dar sunt sigură că-i va face bine toate discuțiile pe tema asta.

Ce NU ne-a plăcut la mare în Muntenegru

Înainte de-a pleca vara asta la mare în Muntenegru în Budva, am tot căutat articole despre care plajă e cea mai potrivită de mers cu copiii.

Mai mulți spuneau că le- a plăcut cel mai mult plaja Mogren, care de fapt este și în centrul orașului, lângă orașul vechi. Nouă nu ne-a plăcut. Chiar dacă peisajul este frumos, sunt două mici plaje legate printr-o trecere pe lângă stâncă, plaja este formată din pietricele, iar intrarea în apă este abruptă. Fetele au putut sta în apă doar la un metru de plajă.

La Plaja Mogren, sezlongurile costau 20 euro (2 sezlonguri), iar pentru toaletă plăteai separat 1 euro intrarea.

Ca plajă ne-a plăcut cel mai mult Trsteno, cea mai potrivită pentru copii, căci era formată din nisip, iar intrarea în apă era foarte lină. Trsteno este o plajă micuță unde sunt și 2 terase. Aici două șezlonguri costă 15 euro pe plajă, iar dacă vrei la toaletă ai o mare problemă: singurele toalete sunt din cele de plastic cum se găsesc la noi în unele parcuri. Prin București au început și astea să dispară, acum sunt toalete mai curate, de tip occidental. Mă rog, ideea e că sunt foarte murdare, eu nu am putut  să le folosesc, noroc că mergeam la prânz să doarmă fetele și încercam să mă abțin până atunci.

Am observat că au o ”problemă” a toaletelor, unele terase din centru nu au nici ele toaletă. Există în zona pietonală niște toalete cu bani, acceptabile.

O altă plajă aflată lângă Trsteno și Jaz este Ploce, este o plajă cu pietricele, dar acolo nu prea mergi pentru apa mării, ci pentru piscine. Au amenajate vreo 3 sau 4 piscine, adulți și copii, separate, au loc de joacă, restaurant.

Nu am mers pe insule din cauza faptului că noi am fost obligați să ne întoarcem la prânz în apartament să doarmă copiii și nu merita să mergem pentru două ore prea departe de locul unde eram cazați.

Ce mi-a displăcut la plajele din zona Budva este mizeria. Inclusiv multe terase îți dau de gândit dacă te așezi sau nu la ele. Pe lângă terasele de la plajă (și nu numai), vezi puse lucruri pe care n-au unde să le ”ascundă”: scaune rupte sau alte scânduri, lăzi, cutii, etc., care arată oribil. În prima zi, la terasa de la Trsteno nu au avut șervețele (nici toaletă să te speli pe mâini, după cum ziceam).

În al doilea rând, oamenii fac mizerie o grămadă și nu se gândesc că trebuie strânsă. Nici coșuri de gunoi nu sunt multe, pare că nimeni nu se gândește la curățenie. Mucuri de țigări aruncate pe plajă, ambalaje lăsate acolo, sticle goale de plastic aruncate peste tot prin parcare pe lângă pomi. Îți lasă impresia ori că se face continuu mizerie, ori că nu strânge nimeni. Cred că de fapt oamenii fac mizerie și se strânge mult mai puțin decât e cazul.

O altă problemă de care ne-am lovit a fost mâncarea. Ne-am săturat de pizza și paste și grill. Era și pește în meniuri, dar nu puteai mânca mult (așa cum mâncăm în Grecia de exemplu), căci prețurile erau destul de mari, cam 20 euro o porție de o persoană. Prețurile la paste și pizza erau undeva între 6-8 euro. Poate greșesc, dar prețurile sunt destul de ridicate pentru ce servicii se oferă. Prin comparație, Grecia este mult mai ieftină, este curată, are servicii bune.

Cel mai mare stres al soțului a fost faptul că nu găseai loc de parcare. Noi am închiriat un apartament și la plajă mergeam cu mașina, cam 10 minute. Dar mereu ne chinuiam să găsim parcare la întoarcere. Orașul este dispus în trepte, așa cum a permis relieful. Astfel, străduțele sunt înguste și puține. Între două străzi paralele (la același număr), pot fi și câteva case/vile la care se face accesul doar pe trepte.

Drumul până în Muntenegru a fost lung, dar ne-am așteptat la asta, am oprit o noapte pe drum în Serbia la Zlatibor.

Concluzii:

Muntenegru are peisaje minunate, apa curată, frumoasă, plaje frumoase, cu pietre sau cu nisip, dar are ca dezavantaje: prețuri destul de mari (șezlonguri, mâncare), mizerie, lipsa toaletelor și a locurilor de parcare.

Recomandare de carte pe tema ”îmbătrânirii”

În ultima vreme pe Ingrid este tare interesată de subiectul îmbătrânirii și al morții, după ce am citit împreună o carte în care era ilustrată o mamă bătrână. A fost ca un șoc pentru ea!

– Toată lumea îmbătrânește?

– Da, toți îmbătrânim.

– Și moare?

– Da, când ajungem foarte bătrâni, la un moment dat inima se oprește și murim.

– Nu, mami, eu nu vreau să îmbătrânești niciodată!

– Știu, Ingrid, nici eu nu vreau să îmbătrânesc. Dar stai lniștită, că o să mai fiu tânără mult timp de-acum. Când o să fii tu mare așa ca mine acum o să încep să îmbătrânesc.

Cam așa a decurs prima noastră discuție despre îmbătrânire.

De la discuția asta am pornit la a-i explica cât de important este să avem grijă de noi pe timpul vieții, ca să trăim cât mai mult, să ajungem la bătrânețe. Adică să mâncăm sănătos, să stăm în centuri în scaunele auto, etc.

I-am explicat cât am putut, deși e mică, dar știu că a înțeles în mare cum stă treaba.

Diferit de mine, soțul meu ia în joacă discuțiile importante cu copiii:

– Tati, și tu o să îmbătrânești?

– Nu, tati, eu nu îmbătrânesc niciodată!

Ei, răspunsul ăsta a mulțumit-o foarte mult 🙂 Ce pot să zic: mama îmbătrânește, tata rămâne veșnic tânăr.

Zilele astea am găsit o carte interesantă pe acest subiect. Se numește Câți ani ai?, scrisă de Grisore Vieru, ilustrată de Irina Dobrescu.

În carte, un bunic îi răspunde nepotului interesat de vârsta lui, ce înseamnă să îmbătrânești și îi explică cum anume trecerea anilor reprezintă lucrurile pe care le lași în urmă și care se văd, sentimentele, bucuriile și emoțiile pe care le transmiți oamenilor. Dă în acest sens ca exemplu faptul că un an întreg se vede în niște uși pe care le-a făurit și care se află în fața lor, alți ani se văd în stupii la care a lucrat. Ultimul an al nepotului, adică al patrulea, se vede și el în stupul la care l-a ajutat pe bunicul.

Mai mult, primul an al lui din viață, se vede în ochii părinților care strălucesc de bucurie și iubire pentru el.

Trecerea timpului este astfel explicată unui băiat de patru ani, vârsta la care unii copii, printre care și Ingrid, sunt curioși cu privire la trecerea timpului.

Cartea este minunat ilustrată, vibrează prin imaginile surprinse de culori, făcând imaginația copiilor să zburde nemărginit.

 

Primul an la grădiniță al Brianei, sora mai mică

Briana a început grădinița la 1 an și opt luni, la grupa mini, alcătuită din copii de 2-3 ani. Până la 2 ani a fost la program scurt, apoi, de la 2 ani a trecut la program lung, până la 5 și jumătate. În acea perioadă era cea mai mică din grădiniță, ea a fost o excepție pentru că deja era și sora ei acolo.

Merge la aceeași grădiniță ca și Ingrid, cu program în limba germană. Este o grădiniță privată, lângă Parcul Circului din București.

Nu a plâns deloc că nu vrea la grădi. Dimpotrivă, plângea dimineața când pleca Ingrid la grădi și pe ea n-o lua. În prima săptămână Briana ieșea frecvent din sala ei de clasă și mergea la Ingrid în clasă. Apoi a început să se obișnuiască și să rămână cu colegii ei. După câteva zile a venit educatoarea la mine când am preluat-o și mi-a spus că ”Briana e minunată!”. S-a obișnuit atât de bine într-un timp așa scurt.

De Briana s-au îndrăgostit toate educatoarele, îngrijitoarele și copiii, mai ales cei mai mari. Pentru că e foarte iubitoare și lipicioasă și amuzantă. E copilul pe care și-l dorește orice mamă: nu e plângăcioasă, e înțelegătoare, e bună și cooperantă. E ca o apă limpede, turcoaz, în care oglindește soarele și ești fericit când o privești.

Când ajunge la grădi, fuge repede la Frau- ”doamna” (oricare o întâmpină) și o ia în brațe. Cum să nu o iubești? Mie îmi dau lacrimile doar când mă gândesc cât de bun a fost Dumnezeu cu mine. Ce comori mi-a dăruit!

Când vine acasă îmi spune cu cine s-a jucat. La început îmi zicea că se joacă cu Frau, apoi treptat a început să pomenească și nume de copii, semn că a început să se împrietenească. Câteva mame chiar mi-au spus că fetele o pomenesc mult pe Briana, că e tare dulce. Probabil și pentru că era cea mai mică.

Cu virozele a stat destul de bine. A avut vreo 3 episoade de febră tot anul, o lună cred că i-a curs nasul continuu, prin primăvară, fără complicații însă. Și cam atât. A suportat foarte bine. A contat binențeles că a făcut virozele lui Ingrid din anul anterior și s-a dus la grădi aproape imunizată.

La partea de comunicare – socializare stă foarte bine pentru vârsta ei, se comportă aproape ca Ingrid. Nu are rețineri, inițiază jocuri, se apropie repede de copii.

E temperamentală și se înfurie ușor, dar îi trece la fel de repede. Se ceartă cu copiii dacă ea consideră că i se cuvine ei un anumit lucru, apoi îi îmbrățișează imediat. A avut și momente de lovire a copiilor care au venit mai mici decât ea la grădi, s-a potolit însă cu explicații din partea educatoarelor și din partea mea.

Acum, dacă cineva o supără, îi spune scurt:  ”Nu mai eti plietena mea, tunt tupălată pe tine” și nu mai are tendința de a lovi.

Se simte în largul ei la grădiniță, iar eu sunt tare liniștită să știu că e bine. Crește frumos, ca o floare care-și deschidele petalele când dă de apă și de soare.

Operația de polipi a lui Ingrid

Am operat-o de polipi pe Ingrid la 3 ani si 10 luni, după primul an de grădiniță. A avut însă polipi înainte de a merge la grădi, deși nu a avut multe viroze. La grupa mică Ingrid a supraviețuit relativ bine, în total cred că a lipsit o lună cumulat, a avut o otită cu antibiotic și o otita seroasă (fără antibiotic).

Majoritatea răcelilor au fost viroze fără complicații, care și treceau repede.

Totuși, tot anul a avut nasul înfundat din cauza polipilor. Mă așteptam să vină vara, să nu mai ia nicio viroză și să i se reducă polipii, astfel încât să scăpăm de operație. Însă vara nu a fost așa cum ne așteptam. Nu a mai luat viroze, nici nu s-a dus la grădi lunile iulie și august, în vacanță fiind, dar polipii au rămas acolo, inflamați așa mult încât Ingrid începuse deja să tușească și să încerce parcă să elimine ceva din gât.

Văzând că nu îi trece tusea după vreo o lună, prin august am dus-o la pneumolog, care m-a asigurat că nu are nimic la plămâni și că poate fi de la polipi. Polipii la copii reprezintă inflamația vegetațiilor adenoide, diferită de polipoza nazală a adulților, din ce am citit eu. Așa că nu vă luați după explicațiile și recomandărilor diferitor adulți care au avut și ei ”polipi”.

Am programat-o astfel la Regina Maria, a consultat-o doamna doctor de ORL și mi-a confirmat prezența polipilor. La sugestia ei i-am programat operația de polipi. Eram pregătită sufletește. Mă săturasem să o aud sforăind în fiecare noapte. Nici nu mai știam dacă e vreo viroză nouă sau doar sforăie. Mă săturasem să îi pun seară de seară oala cu aerosoli lângă pat, degeaba. Să caut informații prin diverse bloguri, site-uri, mame, doctori, poate poate găsesc vreo soluție. Cheltuisem mulți bani pe tot felul de uleiuri esențiale, degeaba în cazul ei.

Mă tot gândeam că totuși primul ei an a fost relativ bun, nu s-a suprainfectat urechea decât o dată, nu a avut viroze multe și nesfârșite, poate nu e așa grav, poate trece.

Doamna doctor mi-a spus că e posibil să fie bine după tratament adecvat, dar că la prima viroză o va lua de la capăt, că operația de polipi e foarte simplă și e de luat în calcul. N-am mai stat pe gânduri, am acceptat și am și programat operația.

Cu o zi înainte i-am făcut analizele de sânge, apoi în ziua operației am internat-o dimineața, pe la ora 16 era deja externată. Am operat-o tot la Regina Maria, unde m-a costat în jur de 3000 lei, fără reducerea aplicată conform contractului cu Casa de Sănătate, căci nu mi-au zis să le duc bilet de trimitere, iar eu numai la asta nu m-am gândit. Mă rog…

Ne-au dus în salon, i-am explicat lui Ingrid că urma să i desfunde năsucul, că i se va pune o mască de aerosoli și că apoi va dormi și când se va trezi voi fi lângă ea. S-a dus apoi cu asistenta și doamna doctor, am condus-o și ne-am despărțit înainte de sala de operații. A mers cu încredere. A fost anesteziată total, cu mască cu miros de fructe. Când s-a trezit după aproximativ 40 de minute plângea, se speriase că nu sunt lângă ea.

Au readormit-o pentru încă aproximativ o oră, apoi s-a trezit foarte bine. Deși mi s-a spus că e posibil să o doară gâtul cam două zile, nu a fost cazul. Ingrid nu a simțit nimic, dimpotrivă a fost foarte bine. I-a fost greu să rămână în casă a doua zi, așa cum ni s-a recomandat. Era soare afară și ea avea chef de joacă. Dar am stat cu toții acasă și ne-am jucat.

După un an de la operația de polipi, pot spune să am luat decizia bună. Tot anul Ingrid a  avut două viroze care au trecut ușor, nicio otită, nu a tușit deloc. Iar la grădi au umblat tot felul de viroze și bacterii, un mediu numai bun de luat de toate.

Acesta nu este un articol de recomandare a operației de polipi. Este doar experiența noastră cu polipii și operația la Regina Maria. Știu că se fac operații pe bandă rulantă și că este de evitat. Or fi cazuri unde chiar nu este nevoie de operație. Știu însă și cazuri unde s-a tot amânat operația până când a fost afectat auzul copilului. Nu e de joacă. Întrebați doi sau trei medici înainte de a opera copilul, dar dacă spun toți că trebuie operat, asta e. Operațiile nu se mai fac (sper!) ca pe vremuri când copiii au trăit coșmaruri pe tema operațiilor de polipi, eventual informați-vă înainte pentru a cunoaște procedura.

Ce am mai auzit este că polipii sunt totuși apărători ai organismului, fiind o barieră împotriva particulelor microbiene și de altă natură, că nu e bine să îi scoți. Da, așa este. Dar dacă sunt inflamați și te împiedică să respiri și îți îngreunează existența, când necesită tratament cu antibiotic la fiecare viroză, fac mai mult rău decât bine.

Ferice de cei care nu au probleme și nu au nevoie de operație, Ingrid a fost însă printre cei mai puțin norocoși, bine că s-a rezolvat și am avut curaj să fac pasul ăsta.

Atitudini ”răutăcioase” la grădiniță

Mă gândeam inițial să vorbesc despre bullying. Apoi mi s-a părut cam mult să încep să vorbesc despre asta la copii așa mici. Așa că am decis să le numesc atitudini ”răutăcioase”.

Să nu se înțeleagă greșit. Copiii nu sunt răi. Mai ales la vârste așa mici, cum sunt cei de grădiniță. Dar uneori comportamentul lor îi rănesc pe cei din jur și uneori chiar intenționat. Consecințele pot fi destul de dure, cum ar fi retragerea copilului de la grădinița unde nu se poate adapta, căci nu este primit în grupul copiilor.

Concret: acum puțin timp mama unei colege de-a lui Ingrid m-a anunțat că o mută pe fetiță din grădiniță, pe motiv că nu a fost acceptată în grup.

Șoc! Cum? Eu știam că fetele au un grup fain, că sunt binevoitoare, că își fac cadouri, că vor să se întâlnească, să se joace împreună, că abia așteaptă să se vadă… Credeam că experiența pozitivă a lui Ingrid este a tuturor.

Se pare că nu. Se pare că unii copii plâng noaptea că nu se joacă nimeni cu ei la grădi, că nu reușesc să facă cine știe ce activități, că se frustrează când nu înțeleg tot ce zice Frau în germană. Se pare că unii copii nu mai vor să vină la grădi, căci aici unde trebuie să învețe multe lucruri noi, prin joacă și prin activități, unde trebuie să se dezvolte frumos și să deprindă competențe, nu pot evolua, căci se simt mereu dați la o parte.

Am început să o descos pe Ingrid, după ce am vorbit cu mama colegei ei și încet, încet a început să-mi povestească despre ce mai vorbesc ele la grădi și așa am început să înțeleg și reacții și chiar crize de-ale ei din trecut.

Cum se pot răni verbal copiii?

– Nu-mi place rochița ta!

– Nu vreau să-ți dau mâna ție!

– Nu vreau să stau lângă tine!

– Mie- mi place mai mult de X decât de tine!

– Nu mai sunt prietenă cu tine!

– Eu mă joc cu X, nu cu tine!

Mă scuzați, am exemple doar din partea fetelor către fete, așa e cazul la noi.

Sunt câteva replici dureroase pentru cei care le primesc. Sunt copii care plâng acasă, refuză să mai vină la grădiniță, se produce practic un scurtcircuit, iar copilul, pe fondul frustrării, nu mai poate acumula nici informații noi, deprinderi noi și așa mai departe. Alți copii, cazul lui Ingrid, se ambiționează să se integreze, insistă să se joace cu copiii, chiar dacă au fost inițial respinși, însă vin acasă și încep cu crize de furie sau cel puțin replici tăioase multe la număr.

Ce putem face?

Să încercăm să descoasem cât mai mult copilul, să ne povestească cât mai mult din ce se întâmplă la grădiniță, ca să putem înțelege ce se îmtâmplă și să îl susținem moral permanent.

Să încercăm să fim și noi pozitivi, să nu fim nervoși și supărăcioși constant. Ei vor prelua din atitudinea noastră și vor trece mai ușor peste micile răutăți ale copiilor din grădi. Eu am văzut la fetele mele că preiau tot ce văd la mine, absolut tot. Temeri, frici, anxietăți, dar și atitudine pozitivă, dorința de a reuși, răbdare sau lipsa de răbdare…

Dacă totuși nu se poate integra în grupul respectiv, poate într-adevăr ar trebui încercată varianta schimbării grădiniței.

Și cred că e important să nu punem mare presiune pe copil, să îl lăsăm în ritmul lui. Să se împrietenească încet, să facă pași mărunți dacă așa e nevoie. Să facă un pas în spate dacă așa simte. Să pornească din nou, cu mai mult curaj. Să îl ghidăm constant și să îi fim alături, indiferent de situație. Să îi arătăm mereu că îl iubim, indiferent de reușita lui.

E greu și frustrant și pentru părinte și pentru copil.

Lupul cel mare și lupul cel mic – Nadine Brun-Cosme, Olivier Tallec

O carte tare frumoasă pentru copii 2+, în care sunt exprimate stări și emoții: dorul, fericirea, bucuria, iubirea, prietenia, teama de a nu-l pierde pe cel drag, teama de despărțire și bucuria regăsirii, teama față de cineva mai puternic, grija pentru celălalt, imitarea celui mai mare.

Rareori am regăsit într-o singură carte exprimate atât de bine atât de multe sentimente și emoții, surprinse într-un fir al acțiunii atât de simplu.

Să mai spun că și ilustrațiile sunt minunate? Pardon! Nu minunate, geniale. Vorbesc împreună cu textul, transmit fiecare stare alături de cuvinte.

Cartea merge foarte bine și pentru apropierea dintre frați, explicând copiilor fiecare emoție întâlnită și dând exemple concrete.

Pe scurt, este vorba despre un Lup mare care, stând sub un copac, ca de obicei, zărește că se apropie un Lup mai mic. La început lupul se teme, nefiind sigur dacă Lupul cel mic este într-adevăr mic sau nu. Odată ajuns lângă Lupul cel mare, acesta din urmă constată că Lupul cel mic este mic și prinde drag de el.

Noaptea îi dă chiar o bucată din pătura sa să se învelească, iar a doua zi îi dă din fructele culese de el din copac. Lupul cel mic îl admiră și îl imită pe Lupul cel mare, se cațără ca el în copac și încearcă să facă gimnastică.

Mai târziu Lupul cel mare pleacă să se plimbe, dar se asigură de câteva ori că Lupul cel mic rămâne lângă copac. Când se întoarce însă acesta nu mai este, iar Lupul cel mare începe să trăiască o serie de stări precum: dorul, vina și promisiunea că va avea mai multă grijă de el, plictiseala fără Lupul cel mic.

Îl așteaptă în fiecare zi și se uită după el, până când într-o zi acest lucru chiar se întâmplă. Este minunat exprimat și momentul revenirii Lupului cel Mic. Amândoi sunt stingheri parcă în a-și face declarații, își spun doar că se plictisesc unul fără celălalt.

Pe măsură ce le citeam fetelor cartea, le-am spus:

-Uite, Ingrid, tu ești Lupul cel mare, iar tu, Briana, Lupul cel mic. Și le-am dat exemple despre situații în care trebuie să împartă și să se prețuiască. Despre cum și ea are grijă de sora ei, ca Lupul cel mare, despre cum Briana o imită pe ea, așa cum face Lupul cel mic.

La un moment dat, Ingrid mă întreabă:

– Mami, dar câți ani are Lupul cel mare?

– 4 ani și opt luni, îi răspund zâmbind.

Râde Ingrid:

– Dar Lupul cel mic?

– 2 ani și cinci luni, răspund eu.

Au râs amândouă. Dacă nu era târziu, sigur trebuia să le mai citesc o dată cartea, dar prevăd că ne așteaptă multe seri cu Lupul cel mare și lupul cel mic, așa cum se întâmplă când o carte devine cartea preferată.

Diferență mică între frați

Sunt cea mai împlinită mamă când le văd cum se joacă, cum cea mică vrea să fie ca cea mare, cum îi copiază comportamentul și o idolatrizează, când se strâng în brațe și se iubesc. Nu sunt toate roz, se mai ceartă, își mai iau jucăriile una alteia, concurează, dar până la urmă asta înseamnă să ai o soră.

Între Ingrid și Briana sunt 2,3 luni și 2 săptămâni diferență. A fost greu până Briana s-a apropiat de vârsta de 2 ani și deja începea să vorbească și să se înțeleagă cu Ingrid și deci, să se joace împreună.

Acum au același program de somn, același program de grădiniță, iar asta e o mare ușurare. De la 9 la 5.30 sunt la grădi, Ingrid intră acum grupa mare, iar Briana grupa mică. Anul acesta Briana a fost la grupa mini. Deși Ingrid a fost un an fără Briana la grădiniță, anul acesta când Briana a început și ea și se îmbolnăvea câteodată, Ingrid începea să plângă că nu vrea să rămână fără sora ei. Atât de mult s-au obișnuit împreună.

Le place să se joace împreună, să coloreze (Briana mai mult mâzgălește, dar vrea să facă ce face sora ei), să alerge, să petreacă pur și simplu timp împreună.

Când se ceartă, Ingrid îi spune Brianei:

-Nu mai sunt prietenă cu tine! Nu mai fac baie cu tine! Nu mă mai joc cu tine!

Iar Briana cedează imediat, de teamă ca sora ei să nu pună în aplicare amenințările.

Briana îi spune și ea:

-Tut tupălată pe tine!

Nici lui Ingrid nu-i convine, vine imediat la mine:

-Maaaami, Briana e supărată pe mineeee!

Se împacă repede, se ceartă iar și tot așa.

Sunt și eu mult mai relaxată. Miile și milioanele de explicații cu nu lovi!, nu smulge! nu arunca! încep să dea roade. Și ce bine e să le văd împreună. Am uitat cât mă măcinam că uneori nimic din ce făceam nu funcționa. Dar uite, a funcționat pe termen lung.

În parc mi se spune deseori că uite ce bine e cu doi copii. Și așa este. Când o aveam doar pe Ingrid și ieșeam în parc, dacă nu era vremea tare frumoasă, de multe ori eram doar noi în parc. Mă gândeam atunci: ce bine ar fi să am doi copii să nu aștept să vină alți copii în parc să aibă cu cine să se joace!

Iar timpul trece repede și greu devine mai ușor. Casa e mult mai animată, e mereu zgomot, se râde, se plânge, dar ele sunt pentru mine, zilnic, cea mai mare bucurie.

Copilul tău este fericit?

Da! Dacă și tu ești bine cu tine. Dacă zâmbești mai mult decât ești furioasă. Dacă râzi mai mult decât plângi. Dacă te trezești și te bucuri de ziua care tocmai începe. Dacă iubești și arăți celor din jur că îi iubești. Dacă petreci timp cu el și îl vezi pe el și te dedici lui în timpul ăla, fie el și scurt.

Copilul tău te vede și te simte. Copilul tău preia din bucuria ta, din reușitele tale, din împlinirile tale. Preia și dezamăgirile, neputințele, suferința. Nu-i nimic. Le avem cu toții, căci suntem oameni. Dar nu trebuie să te învingă, să te răpună. Nu trebuie să te încarce.

Chiar dacă nu reușești tot ce îți propui, bucură-te de tot ce ai realizat până acum. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. Doar tu să fii mulțumită cu tine. Conștiința este a ta, nu a celor din jurul tău.

Oprește-te din când în când din fuga zilnică. Respiră și meditează. Poți învăța multe de la tine. Și bucură-te cât poți de mult.

O importantă învățătură pe care o poți transmite copilului tău este faptul că în viața trebuie să fii pozitiv. Așa va putea trece peste multe necazuri, eșecuri sau chiar tragedii. Pentru că se întâmplă multe, iar o gândire pozitivă îl va ajuta mult.

Nu-ți fă însă un scop din a-ți face copilul fericit și nu-l ține în ”bula fericirii”. El trebuie să învețe să dobândească starea de bine, experimentând mai multe stări: frustrare, plictiseală, nervozitate, supărare, dezamăgire, teamă. Și astea sunt ale noastre, să învățăm să le trăim și pe acestea și să nu facem un capăt de țară din fiecare trăire negativă. Dacă tu nu te simți confortabil să experimentezi toate aceste trăiri, nu știu cum ai putea să-ți înveți copilul să o facă. Fiecare dintre noi avem de lucru și cu noi însene/înșine.

Văd atât de multe mame prin parc care nu suportă să-și vadă copilul plângând și nu înțeleg de ce. Da, nu ne place că plânge copilul, dar nu este o soluție să facem totul pe placul lui doar ca să nu plângă. Nu va învăța nimic din faptul că tu-i dai jucăria altui copil pe care o vrea neaparat sau chiar telefonul /tableta, doar ca să nu mai plângă.

Plânsul poate fi și el vindecător, și pentru noi și pentru copil. Este ca un instrument de liniștire și vindecare, de eliberare a frustrării și nervilor. Cred că observând cu atenție copiii noștri și observându-se cu atenție pe noi, putem să ne bucurăm mult mai mult de perioada de părințeală și să avem o relație frumoasă cu copiii.

Este o interdependență între starea noastră de bine și starea copilului de bine, între liniștea noastră și liniștea copiilor. Așa că, dacă vrei un copil fericit și împlinit, vezi dacă trebuie să adopți și tu o altă atitudine, după ce ai stabilit înainte ce înseamnă pentru tine să fii fericit(ă). 🙂

Tu ești un părinte echilibrat?

Peste tot prin parcuri, restaurante, săli de așteptare la diverși medici sau în alte locuri cu copii, vezi tot felul de comportamente ale copiilor și ale părinților.

Chiar azi mi-a spus o colegă:

”Am ieșit în weekend cu prietenul meu și cu câțiva prieteni care cu copii și până și el care-și dorește mult copii, parcă devine mai reticent la ideea asta.”

Am întrebat-o de ce spune asta, ce nu i-a plăcut. Impresia pe care i-a lăsat-o întâlnirea de grup a fost că părinții devin prea stresanți când au copii, deși nu e mereu cazul.

Din interacțiunile pe care le-am avut până acum cu părinții și copiii, nu ca specialist, ci ca părinte, am observat că sunt două tipuri de părinți: cei prea stresați și stresanți și cei prea relaxați. Cei care se implică prea mult și cei care se implică prea puțin. Mai puțin mai vezi părinți care reușesc să se poziționeze undeva la mijloc, să se streseze când este cazul și să fie totuși relaxați în creșterea copiilor, fără să cadă într-o extremă sau alta.

Nu știu însă cât de mult se bucură și unii și alții de părințeală și nu știu ce fel de comportament vor avea copiii noștri în viitor, în funcție de acțiunile noastre din prezent.

Mai exact, cum influențează indicațiile noastre de acum, adolescentul și apoi adultul care va deveni.

– NU sări!

– Dă-te jos de acolo!

– NU alerga cu gura deschisă! (am auzit-o și pe-asta)

– NU alerga că transpiri!

– Stai locului!

– Stai pe scaun!

– Fii cuminte!

– Taci am spus!

– Stai, măi copile, unde te duci!

(și o multitudine de alte variante, pe care sigur le-ați auzit și voi)

Un copil supus, probabil că se va transforma într-un adolescent supus și apoi într-un adult supus. Adolescentul supus este cel care va asculta de gașcă, chiar dacă nu întotdeuna va învăța doar de bine, iar adultul supus este cel care va avea multe temeri și nu-și va găsi locul la job, în sistem, în viață. Nu va îndrăzni să facă ce îi place.

Un alt rezultat al cicălelii permanente este copilul răzvrătit. Copilul care refuză mereu să ne asculte este tot un semnal de alarmă că nu facem bine. Că nu ascultăm de voința lui, nu se simte auzit și văzut. Copilul răzvrătit se va transforma probabil în adolescentul rebel care abia așteaptă să plece de acasă. Trebuie să încercăm să înțelegem cum trebuie să abordăm copilul, ce-și dorește el, ce ne dorim noi. Ce putem lăsa de la noi ca al nostru copil să nu se simtă foarte îngrădit.

Când trebuie să asculte însă un copil?

Când i se explică și impun niște reguli: de exemplu, NU smulgi jucăriile copiilor din mână!, NU lovești!, NU arunci cu jucării sau alte obiecte în altcineva!, NU traversezi singur strada, NU deranjezi oamenii în restaurant. Nu, nu mi se pare în regulă ca atunci când ieșim cu copiii la restaurant să îi lăsăm să alerge printre mese, dar nici să le dăm telefonul sau tableta în mână. Trebuie însă să avem așteptări realiste de la copiii noștri dacă vrem să mâncăm la restaurant și să nu alegem restaurante elegante dacă cei mici nu au capacitatea de a fi răbdători ca un adult. Iar copiii NU au capacitatea asta. Ori îi ducem la un restaurant unde au loc de joacă, iar copiii se joacă până vine mâncarea, ori într-un loc unde este spațiu să se miște până vine mâncarea (NU să se joace de-a prinselea sau de-a v-ati ascunselea).

Când însă copilul este în aer liber sau în parc la joacă, este în regulă să se joace liber, să descopere, să încerce să-și depășească limitele. Nu mai fi atât de temător pentru copilul tău, bucură-te că explorează, fii acolo dacă are nevoie de tine! Lasă-l pe toboganul cel mai sus! Fii lângă el dacă îi e frică apoi să coboare.

Dacă nu te ascultă mereu copilul, nu te stresa. Este normal să se răzvrătească uneori, nu-l certa non stop dacă vezi că ”iese din cuvântul tău”. Încearcă să vorbești cu el și adoptă altă abordare. Revizuiește mai întâi dacă este chiar important pentru tine ca el să se comporte într-un anumit fel. Repet, nu vorbim despre situațiile care necesită NU-uri. Acelea trebuie respectate, după ce te-ai gândit înainte care sunt NU-urile importante pentru tine, pentru valorile pe care vrei să le impui copilului tău.

Cred că în final toți ne dorim un copil educat, dar curajos. Care să știe să se comporte frumos, dar să se exprime liber. Care să respecte educatorii și profesorii, dar care să îndrăznească să gândească cu propria lui minte.

Ne dorim copii frumoși. Îi avem deja. Să îi educăm, dar să nu îi îngrădim. Și eu îmi fac griji. Nici eu nu știu cum și dacă voi reuși, dar asta îmi doresc mult.