Apropierea dintre frați și acceptarea bebelușului

Cu al doilea bebeluș totul trebuia să fie mai simplu. Știam tot ce e de făcut, aproape nimic nu mă mai speria. Cu excepția colicilor ce se intensificau seara, Briana a fost tare cuminte. A supt, a dormit noaptea, a fost relativ liniștită. Mă rog, cât poate fi un bebeluș. Nu mă gândeam însă cât de greu poate fi cu primul copil, la nașterea celui de-al doilea. Că se poate transforma într-un mic monstru, la propriu, nici măcar la figurat!

De la obiecte și jucării zburătoare prin casă, că începuse să arunce cu tot felul de chestii, la palme date bebelușului, la mofturi la mâncare și somn, la plâns din orice și nemulțumiri constante. Să nu mai vorbim de crizele specifice vârstei, care apăreau probabil chiar dacă nu se năștea și sora ei.

Sigur contează și diferența de vârstă, între Ingrid și Briana sunt 2,3 ani diferență.

Mă gândesc cu nostalgie la perioada de bebelușie a fetelor, dar și cu puțină groază.

Ce am făcut să apropii copiii între ei:

  1. Am citit fetiței mai mari cărți pe tema iubirii și acceptării fratelui. De exemplu: Vino cu mine elefănțelule (Paloma Wensell, Ulises Wensell), Iubire cât pentru doi (Jane Chapman), Imi ești foarte drag, ursulețule (Ulises Wensell), Am o surioară (Catherine leBlanc), Impreună (Ioana Chicet Macoveiciuc), Lupul cel mare și lupul cel mic (Nadine Brun-Cosme, Olivier Tallec), Mami, mă vei mai iubi dacă (Catherine le blanc, Eve Tharlet). Aceasta din urmă nu este neaparat despre frați, dar este despre convingerea copilului că este iubit necondiționat.
  2. Am încercat să o implic în îngrijirea bebelușului, nu prea a funcționat la noi, dar ar putea fi o idee pentru cei mai cooperanți.
  3. Am discutat și povestit și iar discutat la nesfârșit, pentru a înțelege că o iubesc la fel de mult. Știți probabil explicația clasică cu lumânarea: din flacăra unei lumânări aprindem o lumânare care arde la fel de tare, iar prima lumânare nu se stinge, va arde în continuare la fel. Așa și inima mamei, poate dărui iubire mai multor copilași, iar dragostea ei nu se micșorează, dimpotrivă, crește tot mai mult.
  4. M-am jucat cât de mult am putut cu Ingrid, fetița cea mare, cât timp Briana, fetița cea mică, dormea sau stătea liniștită. Apoi, o luam pe Ingrid cu mine dacă trebuia să fug la magazin de exemplu și era acasă soțul să stea cu Briana. Îi plăcea mult să fie doar cu mine, chiar și pentru scurt timp. Îi ziceam mereu că plecăm într-o scurtă aventură, iar ea era super entuziasmată.
  5. Nu am pus presiune pe Ingrid cu nimic: am lasat-o să plângă și am consolat-o. Am înțeles că suferă. Nu i-am spus mereu că e mai MARE și că trebuie să înțeleagă. Ea înțelegea și știa că e mai mare, dar era copleșită de toate sentimentele pozitive și negative.

Totuși, au existat multe momente tensionate, chiar dacă încercam mereu să gestionez cât mai bine situația. Speram mereu însă că va fi mai bine.

Ce am făcut greșit?

  1. Nu am dormit suficient. Deși aveam un bebeluș și un copil mic care se trezeau noaptea, eu ziua nu dormeam. Practic nu mă odihneam niciodată, eram mereu obosită și irascibilă. Ziceam mereu că rezist, că nu am nevoie de somn. Fizic nu mă resimțeam, dar psihic da, iar acum regret că nu am avut mai multă grijă de mine.
  2. Nu am cerut ajutorul nimănui, ziceam că pot să le fac pe toate. Am putut, dar a fost greu și parcă nu m-am bucurat așa cum ar fi trebuit de acea perioadă. Țineam morțiș să fiu eu o mamă bună, să fac mâncare și curat și să ies cu copiii afară și să le citesc și să…

A fost însă tot mai bine. Pe măsură ce Briana a crescut și a început să meargă, să vorbească, s-au jucat tot mai mult. Când le văd acum ce frumos se joacă, cum își fac planuri împreună și fac năzbâtii, îmi saltă inima de bucurie.

Ai răbdare și nu te critica prea aspru că nu este totul perfect, ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *