Ingrid la finalul grupei mijlocii – grădinița în limba germană

Ingrid merge la o grădiniță în limba germană de lângă Parcul Circului.  Anul acesta a terminat grupa mijlocie.

La grupa mică interacțiunea educator – copii se face atât în limba germană, cât și în limba română. La finalul grupei mici știa câteva cântecele, făcea asocieri de cuvinte, știa să numere până la zece, denumea culori, animale și propoziții scurte de genul: Vreau apă., Multumim pentru masă., etc.

La finalul grupei mijlocii, cunoștințele acumulate sunt extraordinare. Atrag atenția asupra faptului că noi nu vorbim cu ea în germană în casă. Îi citesc zilnic în limba română, foarte rar îi mai citesc câte ceva simplu și în germană și de cele mai multe ori mă atenționează că nu pronunț bine.

Ce știe Ingrid după terminarea grupei mijlocii, la 4 ani și 8 luni:

-știe să numere în germană până la 30 (atât am auzit-o eu), în limba română mai sare peste câte-un număr, dar cu ajutor ajunge până la 100.

-vorbește cu colegii ei doar în limba germană, inclusiv atunci când se joacă singuri, fără să îi coordoneze educatoarea.

-înțelege perfect o poveste simplă și reușește să o redea cu cuvintele ei.

-înțelege toate indicațiile în limba germană date de educatoare.

-știe multe cântece în germană.

– îi place să facă multe activități din caiete speciale pentru vârsta lor: să găsească 5 diferențe între două imagini, să găsească traseul prin labirint între două puncte, să numere și să compare mulțimi, să găsească obiectul lipsă dintr-o anumită înșiruire, etc.

-pictează mult și-i place să-și imagineze situații variate. Îi place să picteze în special curcubeie, sub forma: ponei-curcubeu, pian-curcubeu, fetițe cu păr-curcubeu.

A crescut frumos, a evoluat mult, purtăm tot felul de discuții, mă întreabă multe lucruri, se întreabă despre moarte – suflet – viață. E mult mai înțelegătoare și mai răbdătoare. Și-a făcut prietene la grădiniță, se simte tare bine acolo.

După doi ani de tantrumuri și revolte, perioada aceasta mi se pare un fel de ”luminița de la capătul tunelului”. Ingrid e bine, e așa cum îmi doream să o văd crescând: iubitoare, înțeleaptă, curajoasă.

Recomandare carte pentru copii: Absolut nimic – Wanda Gag

M-am gândit să încep o serie de articole care conțin recomandări de cărți pentru copii, dintre cele citite și iubite de fetele mele.

Astăzi scriu despre Absolut nimic, cumpărată de la Anactronic, pe care i-am citit-o aseară lui Ingrid. Cred că merge după 3 ani, pentru copiii puțin mai răbdători la citit, adică are mai puține imagini și totuși ceva mai mult text decât cărțile care mizează mult pe imagini.

Autoarea, Wanda Gag, este o premiată autoare, ilustratoare, traducătoare americană, care a trăit în perioada 1893 – 1946.

Povestea este tare frumoasă. Este o carte despre iubirea dintre frați, despre acceptarea celuilalt așa cum este el, despre prietenia dintre copii și animale, despre strădania de a reuși ce ți-ai propus.

După ce am terminat-o, Ingrid (4,8 ani) m-a întrebat:

-Mami, de ce este așa de frumoasă cartea asta?

Este vorba despre trei cățeluși care locuiesc într-o parte uitată a fermei, fiecare în căsuța lui caracteristică pentru el: cățelul cu urechi ascuțite în căsuța cu acoperișul ascuțit, pe nume Ascuțilă, cățelul cu urechi cârlionțat în căsuța cu acoperișul cârlionțat, pe nume Cârlionț, iar în căsuța cu acoperișul rotund locuiește un cățel invizibil, pe nume Absolut nimic.

Cei trei cățeluși sunt frați, iar cățelușii vizibili îl încurajează pe frățiorul invizibil că ei îl iubesc așa cum este.

Într-o zi, la căsuțele cățelușilor vin doi copii, un băiețel și o fetiță, care iau cu ei cei doi cățeluși, care le promit că vor avea grijă de ei și că vor fi prieteni. Absolut nimic, care urma să fie părăsit de frații lui, se ține după ei în speranța că vor rămâne împreună, însă pe drum obosește și adoarme. Când se trezește aceștia nu mai sunt. Dezorientat și debusolat începe să îi caute, așa ajungând la o scorbură sub formă de căsuță. Aici, o stâncuță îl învață o magie pentru a deveni vizibil: timp de nouă zile, la răsăritul soarelui, trebuie să se învârtă și să se învârtă până amețește. În fiecare zi stâncuța venea și îl vedea pe cățel conturându-se.

În a noua zi, Absolut nimic devine un cățel frumos cu urechi rotunde, ca și căsuța în care locuia. Pornește din nou în căutarea frățiorilor. Într-un timp îi zărește pe cei doi copii aducând cele trei căsuțe ale cățeilor spre noul lor cămin, zărește căsuța lui cu acoperiș rotund și îi regăsește pe frățiorii lui pe care îi pierduse.

Povestea se termină cu sentimentul că iubirea dintre frați învinge orice, că prietenia dintre copii și animale este cea mai frumoasă.

Cum să ne educăm copiii?

Să se respecte pe ei înșiși!

Să nu-și bată joc de corpul și de sufletul lor. Să nu lase pe alții să îi rănească la nesfârșit.

Să reușească să se cunoască așa cum sunt!

Fiecare dintre noi are o anumită valoare. Este bun la cel puțin un lucru. Copiii au talente, chiar dacă nu sunt toți talentați la matematică sau alte științe exacte, chiar dacă nu reușesc să facă performanță la școală. Fiecare are nivelul lui, capacitatea lui, ritmul lui. Nu contează, atâta timp cât sprijinim copilul să continue și să descopere ce îi place. Cuiva îi place robotica, altuia îi place să gătească. Cuiva îi place fizica, altuia îi place fotbalul. Cuiva îi plac limbile străine, altuia îi place desenul. Ce păcat să facă facultăți dacă nu vor face nimic cu ele. Da, facultatea e la modă, dar e păcat. Nu sunt mulți care-și doresc să lucreze intr-un birou și totuși o fac. În plus, cei ce lucrează în birou nu înseamna că au venituri mai mari sau satisfacții mai mari. Pe de altă parte, cei care aleg o facultate, să fie una care li se potrivește. Sunt destui tineri indeciși și dezorientați, iar părinții se simt la fel.

E greu, dar dacă sprijinim copiii de mici, să se descopere și să încerce lucruri noi, șansele de a reuși sunt mai mari.

Să-i respecte pe cei din jurul lor!

Să nu jignească și să nu facă rău intenționat. Să nu râdă de ceilalți. Să nu bârfească. Să nu invidieze.

Copiii însă fac ce vâd în casă. Dacă părinții bârfesc, sunt răutăcioși și invidioși, așa vor fi și copiii. Să încercăm să fim mai buni, pentru noi și copiii noștri.

Să respecte educatorul, învățătorul și apoi profesorii, directorul și colegii de muncă. Să nu fure munca altuia, să aprecieze munca lui.

Să respecte mediul înconjurător!

Să nu distrugă natura, să înțeleagă că avem nevoie să protejăm mediul, că vor avea nevoie de el și generațiile viitoare, să păstreze curățenia pe străzi și prin parcuri, în vacanță la munte sau la mare.

Să mănânce sănătos și să facă mișcare!

Chiar dacă e greu să gătiți constant, e foarte important pentru copii să mănânce sănătos. Să înțeleagă de ce trebuie să mănânce sănătos, să se obișnuiască să mănânce sănătos. Mâncați în familie, bucurați-vă împreună! Gătiți simplu, sunt multe mâncăruri care se fac rapid, dar contează atât de mult!

Să facă sport cât de mult vrea. Să iasă afară, să se joace liber.

Nu orice sport necesită mulți bani. Sa sară coarda, să alerge, să se joace cu mingea, să meargă pe bicicletă. Mai bine mai mult afară decât mult la televizor.

Să respecte munca!

Să nu simtă munca drept o corvoadă, să o ia ca atare. Trebuie să muncești ca să obții ceva, nu să obții venituri încercând să ocolești munca, să speculezi, să furi. Munca nu e rușinoasă, niciun fel de muncă. Munca trebuie să ne aducă satisfacție, că am realizat ceva, că am obținut performanță sau că ne-am îndeplnit sarcinile.

Să respecte munca celor din jur: a colegilor, a părinților, a soției/soțului. Să înțeleagă că, indiferent dacă are sau nu personal responsabil cu curățenia la serviciu sau acasă, nu înseamnă că poate face mizerie întruna.

Să fie pozitivi!

Atât de multe persoane din jurul nostru se consumă repede din orice li se întâmplă. Stres pentru orice viroză a copiilor, stres pentru metroul aglomerat, stres pentru străzile pline de mașini si lipsa parcărilor, stres pentru ploaia care se anunță, stres dacă e prea cald sau prea frig, stres că iar trebuie să faci curat, deși tocmai ai făcut. Oameni înscruntați, oameni care răbufnesc tot mai des.

Să ne dăm răgaz să respirăm, să ne liniștim, să dormim cât mai mult. Să îi observăm pe cei din jurul nostru, să petrecem timp cu cei dragi.

Să nu fim in competiție continuă cu toți.

Nașterea la Municipal/ Spitalul Universitar București

Aveam 38 de săptămâni și 5 zile, iar burta imi era cam mare. Totuși, nu mă mișcam așa greu, mă simțeam relativ bine, cu excepția momentelor când bebe îmi apăsa pe „ceva” la coloană și săream în sus de durere.

În ziua aia, pe 5 noiembrie, fusesem la consult la doctor, era miercuri, iar doctorița m-a chemat luni pentru cezariana. Nu ne grăbeam, deși colul se deschisese, dar din cauza poziției pelviene complete a bebelușului, adică stătea cu fundul în jos și cu picioarele strânse la piept, cică puteam să mai așteptăm.

Buuun. Noaptea, am niște dureri ușoare, așa ca la menstruație sau poate chiar mai ușoare. La un moment dat mă duc la baie și simt că mi se rupe apa. Mă întorc la soț să-i dau vestea, iar el mă ceartă plin de emoții că am urcat scările până la etajul 6. O anunț pe mama apoi, care venise pentru nașterea mea la noi. Foarte impacientată mă pune să sun doctorița. Îmi păstram calmul foarte bine, nu știu cum am reușit.

Sun doctorița care mă cheamă urgent la spital. Trebuia să nasc neaparat prin cezariană, căci dioptriile mele imense, -10 și -12 erau risc de ruptură de retină.

Nu voi uita niciodată cât de calmă eram eu. Am luat taxi, căci soțul tocmai împrumutase mașina unui prieten, iar pe drumul spre spital mă sună doctorița să mă întrebe pe unde umblu și de ce nu mai ajung. Cred că abia atunci am început de fapt să mă agit.

La spital totul s-a derulat foarte repede. M-am prezentat la camera de gardă, căci așa fusesem învățată și le-am spus că eu cred că mi s-a rupt apa. M-au consultat și într-adevăr eram deja dilatată de 3 degete jumate. M-au dus repede la ecograf, unde doctorul de gardă a constatat poziția pelviană și lichidul care curgea continuu. Toată lumea a început să se impacienteze. M-au dus repede la etajul 5 la nașteri, mi-au luat analize și a venit și doctorița mea să mă preia, bucuroasă că e pe tură cu un anestezist OK și că scap prima cu operația. Puteam să aștept și toată ziua, după alți doctori și alte paciente…

M-a prezentat anestezistei și asistentei șefe, și m-a condus în sala de nașteri. Acolo m-au urcat pe masă, domnul care se ocupa cu transportul de după operație m-a ținut și țin minte că a încercat chiar să glumească ca să-mi distragă atenția de la anestezie. Nu m-a durut. Chiar deloc. Însă m-a cam deranjat când mi-au pus sonda și mi-au iritat uretra care m-a durut la urinare încă o săptamână după operație.

Apoi a început operația. La un moment dat m-a luat tremuratul și amețeala. I-am spus asistentei șefe și mi-a pus ceva în perfuzie care m-a liniștit foarte ușor. Tremuratul a continuat, chiar îmi făceam griji că poate greșește doctorița ceva din cauza asta.

Asistenta mă anunță că îl scoate pe bebe, dintr-o dată aud un țipăt puternic și pe bebelina mea vânătă. Nu mi-au arătat-o, au pus-o direct pe masa neonatoloagei. M-au întrebat doar de vaccinuri, am încuviințat și cam asta a fost tot. La scurt timp s-a încheiat și operația, m-au dus apoi în postoperator. 7.55 a fost ora nașterii.

La postoperator tremuram groaznic, știu că am spus asistentei de acolo că mi-e frig și a comentat: ba mi-e frig, ba mi-e cald, cică! Da, doamnă, voiam să-i zic, de parcă eu vreau să nu-mi fie bine! Dar am tăcut, căci parcă așa am mers, pregătită să nu mă supăr din orice, să nu las orice nimic să-mi ia din bucuria nașterii.

Dupa aproximativ 15 minute mi-au adus fetița. Asistenta a pus bebele la sân, iar minunea s-a întâmplat. A supt! Nu știu ce și cât a curs, dar sugea și stătea liniștită la sânul meu. Un sentiment extraordinar! Ingrid a mea de 3500 g, bebelușul meu perfect sugea! M-am simțit atât de împlinită! Primul pas important a fost făcut. Nu mai simțeam nicio durere, doar bucurie imensă!

Ce am apreciat la spitalul Municipal a fost modul în care s-au ocupat de copil și câte m-au învățat despre îngrijirea bebelușului. Mai multe poziții de alăptat, cum trebuie ținut, cum trebuie spălat, cum trebuie mângâiat să-i treacă colicii. Și sincer vă spun: nu am dat niciun ban asistentelor de bebeluși. Pentru că mereu când veneau erau cu bebelușul, iar eu nu voiam să pun mâna pe bani și apoi pe bebe. Și nu mi s-a părut că a influențat în vreun fel comportamentul lor față de mine și față de bebe.

La Municipal există politica conform căreia mama și bebelușul trebuie să stea împreună în salon. Adică naști, stai cât stai în postoperator (în cazul meu de la 8 la 16), iar apoi te duc în salon unde îți dau în primire copilul. E un fapt extraordinar, căci așa începe să se închege deja relația mamă-copil. Însă și fooaaarte greu, având în vedere faptul că tu abia te miști, te dor toate, ești obosită și epuizată.

Experiența mea la Municipal a fost una pozitivă, m-am dus pregătită sufletește pentru mai rău.

Povestea noastră în 3 și apoi în 4 acolo a început și a avut un început bun, deși nu a fost totul perfect.