Nu mai aduceți copiii BOLNAVI la locul de joacă în parc!

De când au început grădinițele și școlile s-au înmulțit și locurile de joacă de copii bolnavi. Problema este că la locurile de joacă mai vin și cei care încă nu frecventează încă grădinițele, adică majoritatea sunt sub 3 ani, dar care inevitabil iau pe rând virozele aduse de cei care au intrat în colectivitate.

Noi mergem într-un părculeț de lângă blocul nostru, unde sunt mulți copii mici, mulți dintre ei în primul an de grădiniță. După primele două săptămâni de grădiniță s-a prins aproape de fiecare copil mai mic sau mai mare, câte ceva.

Cam așa se întâmplă la început de grădiniță, mai ales pentru cei de la grupa mică. Problema e că părinții au respectat ritualul din timpul verii de ieșit afară în parc după-masa, și au adus copiii în parc plini de muci, cu tuse, chiar febră și scaune moi. Nu înțeleg de ce părinții vor neaparat să-și aducă la socializat și joacă în parc copiii super contagioși. Mai mult decât atât, aduc cu ei jucării și mâncare de împărțit cu ceilalți, cu care nu sunt de acord nici măcar când sunt copiii sănătoși, darămite bolnavi.

Nu zic nimic de cei care mai tușesc sau le mai curge nasul, că simptomele astea pot persista toată iarna. Dar când e începutul de viroză cu mult strănutat și muci apoși, eventual febră, când au scaune diareice și vomită, mai mult ca sigur că vor împrăștia și altora balaurii lor.

Înțeleg că la grădi vin copii cu viroze în toate etapele, de la faza incipientă la cea de final, că nu au părinții cu cine lăsa copiii și dacă nu au febră (uneori și cu febră, cunosc cazuri…), asta e, îi aduc la grădi. Dar la locul de joacă din parc chiar vreau să-mi scot copiii să se aerisească, să se joace în aer liber, să facă mișcare, să alerge. Iar dacă fac observație vreunui părinte că are copilul contagios, sunt privită ca o super fițoasă și oricum știu că nu rezolv nimic, data viitoare își va aduce din nou bolnav copilul la locul de joacă.

Dacă i-am respecta mai mult pe cei din jurul nostru, dacă ne-am gândi că uneori acțiunile noastre sunt dăunătoare pentru ceilalți, dacă am empatiza din când în când, ne-am face în primul rând bine nouă, ca modele de acțiune, comportament și gândire pentru copiii noștri, generația de mâine.

Ascultă emoțiile copilului tău!

Cu greu am învățat, și încă încerc să învăț cât se poate de mult, că cei doi copii ai mei sunt diferiți și să îi apreciez în mod diferit, pentru ce este fiecare.

Dacă Briana e mereu veselă, prietenoasă, lipicioasă, e iubită de toată lumea, e vorbăreață, Ingrid e mai timidă, procesează mai greu schimbările de orice fel, inclusiv în vacanțe se adaptează mai greu cu locurile noi, îi plac rutinele, e mai analitică.

Am considerat mereu, greșit, că Ingrid are un temperament dificil, pentru că MIE mi-a fost mai greu cu ea, că nu am reușit să o cunosc și să o înțeleg de la început. Au fost mereu urcușuri și coborâșuri în relația noastră, iar momentele bune au fost atunci când am acceptat-o mult mai mult, când nu am pus presiune pe ea să se schimbe, să facă totul așa cum zic eu pentru că eu sunt mama și pentru că știu mai bine.

Am învățat în timp că Ingrid are nevoie să se impună mai mult ca Briana, să fie văzută, ascultată și înțeleasă, să fie independentă, să-și creeze propriile ritualuri. Să salute pe cine vrea, să fie prietenoasă cu cine vrea ea, să se joace când și cu cine vrea ea. Ingrid de mică a vrut să se îmbrace doar cu ce alege ea, Briana nu a avut niciodată o problemă cu asta. Briana vrea să facă mai mult cum zic eu, Ingrid vrea să facă mai tot timpul cum zice ea.

Cel mai mult contează ca eu să o observ pe Ingrid și să reușesc să o ascult atunci când ea îmi transmite că vrea să fie ascultată, deși nu prin cuvinte, ci prin comportament.

Adică, când e irascibilă, când e nervoasă fără un motiv anume, când are vreo criză de furie, când refuză să coopereze, când se încăpățânează mai mult ca de obicei, să fiu atentă care sunt de fapt nevoile ei. E greu, nu îmi iese tot timpul, mai ales că o compar fără să vreau cu sora ei care cooperează fără probleme și fără eforturi din partea mea în mare parte a timpului.

E important să observăm și înțelegem emoțiile copiilor noștri, să fim atenți la semnalele pe care ni le transmit. Să nu ne încăpățânăm noi mai mult ca ei, să nu ne impunem atât de mult propriile emoții și gânduri. Altfel, nu vom înțelege de exemplu de ce nu se pot adapta la grădiniță, de ce lovesc alți copii, de ce nu mănâncă, de ce poate nu lovesc colegii la grădiniță, dar vin acasă și își lovesc fratele/sora, etc.

E imporant să le arătăm dragostea noastră permanent, chiar dacă nu îi scutim de la respectarea regulilor, nu le dăm ciocolată sau timp în plus la telefon, doar pentru că asta cer ei.

Să avem răbdare cu noi și cu ei…

Cumpărăm televizor pentru grădinițe?

Explicați-mi și mie, cum adică părinții trebuie să facă chetă pentru a cumpăra plasmă în sala de clasă de la grădiniță? În primul rând eu mi-aș pune semne de întrebare dacă deja există televizor în vreo sală, dar să mai pun bani pentru achiziționarea unuia…

Odată cu începerea grădiniței, am auzit cum se practică tot felul de strângeri de fonduri din partea părinților. Am înțeles că statul nu oferă nimic pentru educația celor mici, sau dacă oferă, pe ce se cheltuie banii? La prima ședință cu părinții se stabilește fondul clasei, pentru că nu există nimic, nimic, nimic pentru copii. Nici creioane, nici hârtie, nici acuarele, nici șervețele, nici jucării, doar o clasă goală și o educatoare depășită numeric.

Copiii au însă nevoie de multe materiale pentru activitatea de la grădiniță și înțeleg, deși e frustrant, că părinții trebuie să contribuie și să sprijine financiar educația copiilor lor.

Daaaar, cum poți cere părinților bani pentru televizor în sala de clasă? De ce au nevoie de plasmă? De ce a ajuns televizor sursa de calmare a copiilor, de educare, de joc și învățare? Atât de mult a decăzut sistemul de educație românesc, încât copiii sunt abandonați în fața televizorului încă de la grădiniță, chiar de către educatoarele care ar trebui să facă cu totul altceva?

Se știe cât de nociv este lăsatul copiilor mult timp în fața ecranelor, e inadmisibil ca educatoarele să abuzeze chiar ele de ecrane. Sunt cu atât mai frustrată cu cât aud tot mai mulți părinți că în sala de clasă a copiilor de grădi sunt televizoare și că sunt pornite încă de când sunt preluați copiii. Nu înțeleg, acum televizorul trebuie să înlocuiască brațele și vorbele bune ale educatoarei?

Offf, în loc să avansăm, parcă ne afundăm tot mai mult. Degeaba toate protestele oamenilor, degeaba vrem să schimbăm liderii politici incompetenți, degeaba ne frustrăm că nu funcționează instituțiile statului, că nu avem spitale dotate, etc. Dacă încă de la grădinițe lucrurile funcționează anapoda și educația copiilor suferă încă de la rădăcină, cum poate înflori societatea noastră?

La grădiniță pe vremea mea…

Deși au trecut deja 30 de ani de când am terminat grădinița, tot îmi amintesc crâmpeie din perioada aia. Mie mi-a plăcut tare mult și mama îmi povestește că nu am lipsit niciodată, nici măcar o zi. Pe atunci nu circulau nici brontozaurii care se perindă pe acum prin grădinițe, așa că nici nu mă îmbolnăveam. Mă lua zilnic la ora 12, nu mâncam la grădi, căci mama nu lucra, se ocupa de mine și de fratele meu. Știu, am fost dintre cei norocoși. Eu abia când am împlinit 10 ani am rămas singură acasă, mama angajându-se între timp.

Am făcut grădinița în trei orașe diferite, căci părinții se tot mutau dintr-un loc într-altul. Mă împrieteneam repede cu noii colegi, eram toți destul de simplu îmbrăcați, nu prea erau diferențe între noi. Cu excepția unora, foarte puțini la număr, care chiar erau neîngrijiți și știam că au păduchi.

De la grădiniță, în afară de sentimentul că mă simțeam bine cu copiii, am rămas cu câteva momente pe care mi le amintesc foarte bine.

Prima oară știu că aveam vreo 3 ani și puțin, eram la grupa mică, iar educatoarea a organizat o piesă de teatru cu noi, pe care a introdus-o într-un spectacol pe scena Casei de Cultură a orașului. Nu știu exact ce eveniment a fost, dar erau și niște francezi care făceau poze pentru o revistă.

Ce m-a marcat este că, deși îi zisesem mamei că doamna educatoare a zis să port o rochiță maro (eram turița din piesa cu același nume), mama ce s-a gândit ea: ”Cum să dau copilului rochiță maro, lasă că știu eu ce rochiță să îi dau!”. Și mi-a dat o rochiță albă, cu volane, mi-a pus și niște mărgele la gât, care săreau toate o dată cu mine când săream cât era scena de mare și cântam: ”eu sunt turița umflată/ de prin ladă adunată/ în cuptor sunt rumenită/ și de vulpe păcălită… sau mă rog, asta e ce îmi aduc aminte… Țin minte perfect cum m-a certat educatoarea în spatele scenei că nu aveam rochiță maro, credea că nu i-am spus mamei. Mama, în schimb, era tare mândră de mine!

Un alt moment pe care mi-l amintesc bine este când mă certam cu prietena mea pe o păpușă, pe care nu voiam să o cedăm niciuna, așa că am primit un pumn în nas și mi-a curs sânge. Ne-am împăcat repede, desigur, mai ales că băiatul educatoarei care era coleg cu mine și care mă simpatiza, a stat tot lângă mine până mi-a trecut. Asta a fost pentru mine o mare dovadă de dragoste la vârsta aia!

Mai țin minte cum ne pregăteam de serbările de Crăciun și care mie îmi plăceau tare mult. Cântam, dansam, spuneam poezii. De Moș Crăciun mi-era cam frică însă.

Într-un an, eram la grupa mijlocie cred, ne-a dat educatoarea câteva versuri la fiecare să le învățăm pentru serbare. Când a văzut mama că am doar patru versuri, s-a gândit că pot mai mult și mi-a dat ea o poezie mai mare, că de’, eu trebuia să fiu mai cu moț. Și mi-a dat să învăț ”Pomul Crăciunului” de George Coșbuc, care noroc că era o poezie deosebită, și mi-a zis să îi spun educatoarei că eu știu o poezie mai frumoasă. S-a gândit probabil educatoarea că m-a pus mama să învăț altceva și a acceptat poezia cea lungă pe care am repetat-o intens acasă cu mama. O știu și acum, jur!

În mare, știu că ne jucam mult. Când am mers la școală nu știam nici să scriu, nici să citesc, nici să socotesc. Nu se făceau toate astea la grădi. Dar era frumos! Sper ca și copiii mei să rămână cu amintiri frumoase, chiar dacă vremurile nu mai sunt aceleași…

Mesaj către mamele care critică mereu

M-ai auzit țipând și m-ai etichetat, dar tu nu știi că înainte de a țipa i-am explicat până mi s-au uscat buzele, până n-am mai putut vorbi, i-am spus care este comportamentul corect și de ce greșește.

M-ai văzut înroșindu-mă de nervi și te-ai grăbit să crezi că așa fac mereu, că nu știu să mă controlez, că tu ești mai bună și copilul tău este mai fericit. Dar tu nu știi că și eu am citit despre parenting, că încerc să mă autoeduc, însă nu mă pot abține mereu, oricât m-aș strădui.

M-ai văzut poate luându-mi copilul pe sus și te-ai gândit poate că o să-l bat, dar nu știi ce m-a determinat să-l iau cu forța de undeva, nu ca să-l bat, ci ca să-i opresc un comportament neadecvat și să-i arăt că vorbesc serios și că nu poate face mereu ce vrea.

Mi-ai văzut copilul făcând crize și țipând și m-ai catalogat rapid că nu sunt o mamă bună, că uite cum îmi cresc copilul, că nu-l educ și că e prea răsfățat.

Te uiți ciudat că al meu copil nu salută, dar te rog nu te grăbi să-l consideri needucat, mai are timp să învețe, deocamdată nu vrea, nu face tot ce-i zic eu, deși mă iubește mult.

Le-ai văzut poate pe fete certându-se între ele în parc și m-ai întrebat imediat dacă se înțeleg. Da, se înțeleg, în limita vârstei și a geloziei. Le-am citit cărți pe tema asta, am povestit mult și văd cum fac progrese, chiar dacă uneori din exterior se vede mai rău.

M-ai întrebat la ce grădi merg sau la ce școală vor merge și te-ai grăbit să etichetezi. M-ai judecat până și prin prisma asta.

Eu greșesc față de copii și față de mine. Greșesc de multe ori și tot de multe ori mă simt și vinovată. Dar mă străduiesc cât pot de mult să imi educ fetele cât mai frumos și sănătos cu putință.

Nu mai judeca, e posibil să știi mai bine, să fii mai bună pentru copilul tău, te asigur însă că pentru copiii meu, eu sunt cea mai bună mamă, cu tot cu greșelile pe care le fac.