La grădiniță pe vremea mea…

Deși au trecut deja 30 de ani de când am terminat grădinița, tot îmi amintesc crâmpeie din perioada aia. Mie mi-a plăcut tare mult și mama îmi povestește că nu am lipsit niciodată, nici măcar o zi. Pe atunci nu circulau nici brontozaurii care se perindă pe acum prin grădinițe, așa că nici nu mă îmbolnăveam. Mă lua zilnic la ora 12, nu mâncam la grădi, căci mama nu lucra, se ocupa de mine și de fratele meu. Știu, am fost dintre cei norocoși. Eu abia când am împlinit 10 ani am rămas singură acasă, mama angajându-se între timp.

Am făcut grădinița în trei orașe diferite, căci părinții se tot mutau dintr-un loc într-altul. Mă împrieteneam repede cu noii colegi, eram toți destul de simplu îmbrăcați, nu prea erau diferențe între noi. Cu excepția unora, foarte puțini la număr, care chiar erau neîngrijiți și știam că au păduchi.

De la grădiniță, în afară de sentimentul că mă simțeam bine cu copiii, am rămas cu câteva momente pe care mi le amintesc foarte bine.

Prima oară știu că aveam vreo 3 ani și puțin, eram la grupa mică, iar educatoarea a organizat o piesă de teatru cu noi, pe care a introdus-o într-un spectacol pe scena Casei de Cultură a orașului. Nu știu exact ce eveniment a fost, dar erau și niște francezi care făceau poze pentru o revistă.

Ce m-a marcat este că, deși îi zisesem mamei că doamna educatoare a zis să port o rochiță maro (eram turița din piesa cu același nume), mama ce s-a gândit ea: ”Cum să dau copilului rochiță maro, lasă că știu eu ce rochiță să îi dau!”. Și mi-a dat o rochiță albă, cu volane, mi-a pus și niște mărgele la gât, care săreau toate o dată cu mine când săream cât era scena de mare și cântam: ”eu sunt turița umflată/ de prin ladă adunată/ în cuptor sunt rumenită/ și de vulpe păcălită… sau mă rog, asta e ce îmi aduc aminte… Țin minte perfect cum m-a certat educatoarea în spatele scenei că nu aveam rochiță maro, credea că nu i-am spus mamei. Mama, în schimb, era tare mândră de mine!

Un alt moment pe care mi-l amintesc bine este când mă certam cu prietena mea pe o păpușă, pe care nu voiam să o cedăm niciuna, așa că am primit un pumn în nas și mi-a curs sânge. Ne-am împăcat repede, desigur, mai ales că băiatul educatoarei care era coleg cu mine și care mă simpatiza, a stat tot lângă mine până mi-a trecut. Asta a fost pentru mine o mare dovadă de dragoste la vârsta aia!

Mai țin minte cum ne pregăteam de serbările de Crăciun și care mie îmi plăceau tare mult. Cântam, dansam, spuneam poezii. De Moș Crăciun mi-era cam frică însă.

Într-un an, eram la grupa mijlocie cred, ne-a dat educatoarea câteva versuri la fiecare să le învățăm pentru serbare. Când a văzut mama că am doar patru versuri, s-a gândit că pot mai mult și mi-a dat ea o poezie mai mare, că de’, eu trebuia să fiu mai cu moț. Și mi-a dat să învăț ”Pomul Crăciunului” de George Coșbuc, care noroc că era o poezie deosebită, și mi-a zis să îi spun educatoarei că eu știu o poezie mai frumoasă. S-a gândit probabil educatoarea că m-a pus mama să învăț altceva și a acceptat poezia cea lungă pe care am repetat-o intens acasă cu mama. O știu și acum, jur!

În mare, știu că ne jucam mult. Când am mers la școală nu știam nici să scriu, nici să citesc, nici să socotesc. Nu se făceau toate astea la grădi. Dar era frumos! Sper ca și copiii mei să rămână cu amintiri frumoase, chiar dacă vremurile nu mai sunt aceleași…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *