Nu mai aduceți copiii BOLNAVI la locul de joacă în parc!

De când au început grădinițele și școlile s-au înmulțit și locurile de joacă de copii bolnavi. Problema este că la locurile de joacă mai vin și cei care încă nu frecventează încă grădinițele, adică majoritatea sunt sub 3 ani, dar care inevitabil iau pe rând virozele aduse de cei care au intrat în colectivitate.

Noi mergem într-un părculeț de lângă blocul nostru, unde sunt mulți copii mici, mulți dintre ei în primul an de grădiniță. După primele două săptămâni de grădiniță s-a prins aproape de fiecare copil mai mic sau mai mare, câte ceva.

Cam așa se întâmplă la început de grădiniță, mai ales pentru cei de la grupa mică. Problema e că părinții au respectat ritualul din timpul verii de ieșit afară în parc după-masa, și au adus copiii în parc plini de muci, cu tuse, chiar febră și scaune moi. Nu înțeleg de ce părinții vor neaparat să-și aducă la socializat și joacă în parc copiii super contagioși. Mai mult decât atât, aduc cu ei jucării și mâncare de împărțit cu ceilalți, cu care nu sunt de acord nici măcar când sunt copiii sănătoși, darămite bolnavi.

Nu zic nimic de cei care mai tușesc sau le mai curge nasul, că simptomele astea pot persista toată iarna. Dar când e începutul de viroză cu mult strănutat și muci apoși, eventual febră, când au scaune diareice și vomită, mai mult ca sigur că vor împrăștia și altora balaurii lor.

Înțeleg că la grădi vin copii cu viroze în toate etapele, de la faza incipientă la cea de final, că nu au părinții cu cine lăsa copiii și dacă nu au febră (uneori și cu febră, cunosc cazuri…), asta e, îi aduc la grădi. Dar la locul de joacă din parc chiar vreau să-mi scot copiii să se aerisească, să se joace în aer liber, să facă mișcare, să alerge. Iar dacă fac observație vreunui părinte că are copilul contagios, sunt privită ca o super fițoasă și oricum știu că nu rezolv nimic, data viitoare își va aduce din nou bolnav copilul la locul de joacă.

Dacă i-am respecta mai mult pe cei din jurul nostru, dacă ne-am gândi că uneori acțiunile noastre sunt dăunătoare pentru ceilalți, dacă am empatiza din când în când, ne-am face în primul rând bine nouă, ca modele de acțiune, comportament și gândire pentru copiii noștri, generația de mâine.

Ascultă emoțiile copilului tău!

Cu greu am învățat, și încă încerc să învăț cât se poate de mult, că cei doi copii ai mei sunt diferiți și să îi apreciez în mod diferit, pentru ce este fiecare.

Dacă Briana e mereu veselă, prietenoasă, lipicioasă, e iubită de toată lumea, e vorbăreață, Ingrid e mai timidă, procesează mai greu schimbările de orice fel, inclusiv în vacanțe se adaptează mai greu cu locurile noi, îi plac rutinele, e mai analitică.

Am considerat mereu, greșit, că Ingrid are un temperament dificil, pentru că MIE mi-a fost mai greu cu ea, că nu am reușit să o cunosc și să o înțeleg de la început. Au fost mereu urcușuri și coborâșuri în relația noastră, iar momentele bune au fost atunci când am acceptat-o mult mai mult, când nu am pus presiune pe ea să se schimbe, să facă totul așa cum zic eu pentru că eu sunt mama și pentru că știu mai bine.

Am învățat în timp că Ingrid are nevoie să se impună mai mult ca Briana, să fie văzută, ascultată și înțeleasă, să fie independentă, să-și creeze propriile ritualuri. Să salute pe cine vrea, să fie prietenoasă cu cine vrea ea, să se joace când și cu cine vrea ea. Ingrid de mică a vrut să se îmbrace doar cu ce alege ea, Briana nu a avut niciodată o problemă cu asta. Briana vrea să facă mai mult cum zic eu, Ingrid vrea să facă mai tot timpul cum zice ea.

Cel mai mult contează ca eu să o observ pe Ingrid și să reușesc să o ascult atunci când ea îmi transmite că vrea să fie ascultată, deși nu prin cuvinte, ci prin comportament.

Adică, când e irascibilă, când e nervoasă fără un motiv anume, când are vreo criză de furie, când refuză să coopereze, când se încăpățânează mai mult ca de obicei, să fiu atentă care sunt de fapt nevoile ei. E greu, nu îmi iese tot timpul, mai ales că o compar fără să vreau cu sora ei care cooperează fără probleme și fără eforturi din partea mea în mare parte a timpului.

E important să observăm și înțelegem emoțiile copiilor noștri, să fim atenți la semnalele pe care ni le transmit. Să nu ne încăpățânăm noi mai mult ca ei, să nu ne impunem atât de mult propriile emoții și gânduri. Altfel, nu vom înțelege de exemplu de ce nu se pot adapta la grădiniță, de ce lovesc alți copii, de ce nu mănâncă, de ce poate nu lovesc colegii la grădiniță, dar vin acasă și își lovesc fratele/sora, etc.

E imporant să le arătăm dragostea noastră permanent, chiar dacă nu îi scutim de la respectarea regulilor, nu le dăm ciocolată sau timp în plus la telefon, doar pentru că asta cer ei.

Să avem răbdare cu noi și cu ei…

Cumpărăm televizor pentru grădinițe?

Explicați-mi și mie, cum adică părinții trebuie să facă chetă pentru a cumpăra plasmă în sala de clasă de la grădiniță? În primul rând eu mi-aș pune semne de întrebare dacă deja există televizor în vreo sală, dar să mai pun bani pentru achiziționarea unuia…

Odată cu începerea grădiniței, am auzit cum se practică tot felul de strângeri de fonduri din partea părinților. Am înțeles că statul nu oferă nimic pentru educația celor mici, sau dacă oferă, pe ce se cheltuie banii? La prima ședință cu părinții se stabilește fondul clasei, pentru că nu există nimic, nimic, nimic pentru copii. Nici creioane, nici hârtie, nici acuarele, nici șervețele, nici jucării, doar o clasă goală și o educatoare depășită numeric.

Copiii au însă nevoie de multe materiale pentru activitatea de la grădiniță și înțeleg, deși e frustrant, că părinții trebuie să contribuie și să sprijine financiar educația copiilor lor.

Daaaar, cum poți cere părinților bani pentru televizor în sala de clasă? De ce au nevoie de plasmă? De ce a ajuns televizor sursa de calmare a copiilor, de educare, de joc și învățare? Atât de mult a decăzut sistemul de educație românesc, încât copiii sunt abandonați în fața televizorului încă de la grădiniță, chiar de către educatoarele care ar trebui să facă cu totul altceva?

Se știe cât de nociv este lăsatul copiilor mult timp în fața ecranelor, e inadmisibil ca educatoarele să abuzeze chiar ele de ecrane. Sunt cu atât mai frustrată cu cât aud tot mai mulți părinți că în sala de clasă a copiilor de grădi sunt televizoare și că sunt pornite încă de când sunt preluați copiii. Nu înțeleg, acum televizorul trebuie să înlocuiască brațele și vorbele bune ale educatoarei?

Offf, în loc să avansăm, parcă ne afundăm tot mai mult. Degeaba toate protestele oamenilor, degeaba vrem să schimbăm liderii politici incompetenți, degeaba ne frustrăm că nu funcționează instituțiile statului, că nu avem spitale dotate, etc. Dacă încă de la grădinițe lucrurile funcționează anapoda și educația copiilor suferă încă de la rădăcină, cum poate înflori societatea noastră?

La grădiniță pe vremea mea…

Deși au trecut deja 30 de ani de când am terminat grădinița, tot îmi amintesc crâmpeie din perioada aia. Mie mi-a plăcut tare mult și mama îmi povestește că nu am lipsit niciodată, nici măcar o zi. Pe atunci nu circulau nici brontozaurii care se perindă pe acum prin grădinițe, așa că nici nu mă îmbolnăveam. Mă lua zilnic la ora 12, nu mâncam la grădi, căci mama nu lucra, se ocupa de mine și de fratele meu. Știu, am fost dintre cei norocoși. Eu abia când am împlinit 10 ani am rămas singură acasă, mama angajându-se între timp.

Am făcut grădinița în trei orașe diferite, căci părinții se tot mutau dintr-un loc într-altul. Mă împrieteneam repede cu noii colegi, eram toți destul de simplu îmbrăcați, nu prea erau diferențe între noi. Cu excepția unora, foarte puțini la număr, care chiar erau neîngrijiți și știam că au păduchi.

De la grădiniță, în afară de sentimentul că mă simțeam bine cu copiii, am rămas cu câteva momente pe care mi le amintesc foarte bine.

Prima oară știu că aveam vreo 3 ani și puțin, eram la grupa mică, iar educatoarea a organizat o piesă de teatru cu noi, pe care a introdus-o într-un spectacol pe scena Casei de Cultură a orașului. Nu știu exact ce eveniment a fost, dar erau și niște francezi care făceau poze pentru o revistă.

Ce m-a marcat este că, deși îi zisesem mamei că doamna educatoare a zis să port o rochiță maro (eram turița din piesa cu același nume), mama ce s-a gândit ea: ”Cum să dau copilului rochiță maro, lasă că știu eu ce rochiță să îi dau!”. Și mi-a dat o rochiță albă, cu volane, mi-a pus și niște mărgele la gât, care săreau toate o dată cu mine când săream cât era scena de mare și cântam: ”eu sunt turița umflată/ de prin ladă adunată/ în cuptor sunt rumenită/ și de vulpe păcălită… sau mă rog, asta e ce îmi aduc aminte… Țin minte perfect cum m-a certat educatoarea în spatele scenei că nu aveam rochiță maro, credea că nu i-am spus mamei. Mama, în schimb, era tare mândră de mine!

Un alt moment pe care mi-l amintesc bine este când mă certam cu prietena mea pe o păpușă, pe care nu voiam să o cedăm niciuna, așa că am primit un pumn în nas și mi-a curs sânge. Ne-am împăcat repede, desigur, mai ales că băiatul educatoarei care era coleg cu mine și care mă simpatiza, a stat tot lângă mine până mi-a trecut. Asta a fost pentru mine o mare dovadă de dragoste la vârsta aia!

Mai țin minte cum ne pregăteam de serbările de Crăciun și care mie îmi plăceau tare mult. Cântam, dansam, spuneam poezii. De Moș Crăciun mi-era cam frică însă.

Într-un an, eram la grupa mijlocie cred, ne-a dat educatoarea câteva versuri la fiecare să le învățăm pentru serbare. Când a văzut mama că am doar patru versuri, s-a gândit că pot mai mult și mi-a dat ea o poezie mai mare, că de’, eu trebuia să fiu mai cu moț. Și mi-a dat să învăț ”Pomul Crăciunului” de George Coșbuc, care noroc că era o poezie deosebită, și mi-a zis să îi spun educatoarei că eu știu o poezie mai frumoasă. S-a gândit probabil educatoarea că m-a pus mama să învăț altceva și a acceptat poezia cea lungă pe care am repetat-o intens acasă cu mama. O știu și acum, jur!

În mare, știu că ne jucam mult. Când am mers la școală nu știam nici să scriu, nici să citesc, nici să socotesc. Nu se făceau toate astea la grădi. Dar era frumos! Sper ca și copiii mei să rămână cu amintiri frumoase, chiar dacă vremurile nu mai sunt aceleași…

Mesaj către mamele care critică mereu

M-ai auzit țipând și m-ai etichetat, dar tu nu știi că înainte de a țipa i-am explicat până mi s-au uscat buzele, până n-am mai putut vorbi, i-am spus care este comportamentul corect și de ce greșește.

M-ai văzut înroșindu-mă de nervi și te-ai grăbit să crezi că așa fac mereu, că nu știu să mă controlez, că tu ești mai bună și copilul tău este mai fericit. Dar tu nu știi că și eu am citit despre parenting, că încerc să mă autoeduc, însă nu mă pot abține mereu, oricât m-aș strădui.

M-ai văzut poate luându-mi copilul pe sus și te-ai gândit poate că o să-l bat, dar nu știi ce m-a determinat să-l iau cu forța de undeva, nu ca să-l bat, ci ca să-i opresc un comportament neadecvat și să-i arăt că vorbesc serios și că nu poate face mereu ce vrea.

Mi-ai văzut copilul făcând crize și țipând și m-ai catalogat rapid că nu sunt o mamă bună, că uite cum îmi cresc copilul, că nu-l educ și că e prea răsfățat.

Te uiți ciudat că al meu copil nu salută, dar te rog nu te grăbi să-l consideri needucat, mai are timp să învețe, deocamdată nu vrea, nu face tot ce-i zic eu, deși mă iubește mult.

Le-ai văzut poate pe fete certându-se între ele în parc și m-ai întrebat imediat dacă se înțeleg. Da, se înțeleg, în limita vârstei și a geloziei. Le-am citit cărți pe tema asta, am povestit mult și văd cum fac progrese, chiar dacă uneori din exterior se vede mai rău.

M-ai întrebat la ce grădi merg sau la ce școală vor merge și te-ai grăbit să etichetezi. M-ai judecat până și prin prisma asta.

Eu greșesc față de copii și față de mine. Greșesc de multe ori și tot de multe ori mă simt și vinovată. Dar mă străduiesc cât pot de mult să imi educ fetele cât mai frumos și sănătos cu putință.

Nu mai judeca, e posibil să știi mai bine, să fii mai bună pentru copilul tău, te asigur însă că pentru copiii meu, eu sunt cea mai bună mamă, cu tot cu greșelile pe care le fac.

Vorbind copiilor despre religie

În vacanța asta am început să vorbesc cu Ingrid despre Isus și Fecioara Maria. În copilărie eu am fost un copil credincios și religios, dintre cei care merg la Biserică, se roagă și se feresc să facă fapte rele și ca urmare a învățăturii religioase, nu doar a educației.

După ce am născut însă, am încetat să merg așa mult la Biserică, Ingrid era mai agitată, trebuia legănată mult și recunosc că mi-a fost greu. Apoi a crescut și alerga de colo – colo, deci la fel de greu să stau cu ea în Biserică. Și încă ceva: preotul de la Biserica de care aparțin, nu m-a convins niciodată că are har…

Vara asta însă am avut ocazia să mergem la Medjugorje în Bosnia-Herțegovina, locul unde se spune că s-a arătat Fecioara Maria unor copii și unde vin o mulțime de pelerini din toată lumea, în special catolici, pentru a se ruga.

Acolo se urcă pe Muntele Krisevac, nu foarte înalt, dar greu de urcat, format din bolovani imenși, ascuțiți. Pe munte este organizat drumul care reprezintă Calea Crucii, pe fiecare cruce fiind reprezentat un episod din ultimul drum făcut de Isus înainte de a fi răstignit. Urcând muntele și văzând imaginile. au început întrebările din partea lui Ingrid:

– Ce are Isus pe cap?

– De ce duce Isus crucea aia mare?

– Cine este cu Isus?

Uite așa, am început să-i povestesc lui Ingrid cum Isus este fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, care este nu doar mama lui Isus, ci mama tuturor oamenilor. I-am spus cât este de bună cu oamenii, că se roagă pentru noi toți, că ne iubește și ne ocrotește. Nu știam exact ce și cum să-i spun să înțeleagă fără să i se pară prea abstract și ciudat că cineva pe care nu-l vede are grijă de noi și ne protejează. I-am spus și de Isus că a suferit și a murit pentru oameni.

M-a întrebat dacă mi-e milă de Isus, pe ea au impresionat-o imaginile de la Calea Crucii. I-am explicat cum Isus a trăit pe pământ acum mulți ani și că de fapt nu mi-e milă de nimeni care moare, ci de cei care rămân în urma lor și suferă foarte mult după cei pe care-i iubesc.

Ca pentru un început al discuției însă a decurs foarte bine, urmează să începem să citim câte ceva din Biblia povestită copiilor. Sigur vor veni multe întrebări, dar sunt sigură că-i va face bine toate discuțiile pe tema asta.

Ce NU ne-a plăcut la mare în Muntenegru

Înainte de-a pleca vara asta la mare în Muntenegru în Budva, am tot căutat articole despre care plajă e cea mai potrivită de mers cu copiii.

Mai mulți spuneau că le- a plăcut cel mai mult plaja Mogren, care de fapt este și în centrul orașului, lângă orașul vechi. Nouă nu ne-a plăcut. Chiar dacă peisajul este frumos, sunt două mici plaje legate printr-o trecere pe lângă stâncă, plaja este formată din pietricele, iar intrarea în apă este abruptă. Fetele au putut sta în apă doar la un metru de plajă.

La Plaja Mogren, sezlongurile costau 20 euro (2 sezlonguri), iar pentru toaletă plăteai separat 1 euro intrarea.

Ca plajă ne-a plăcut cel mai mult Trsteno, cea mai potrivită pentru copii, căci era formată din nisip, iar intrarea în apă era foarte lină. Trsteno este o plajă micuță unde sunt și 2 terase. Aici două șezlonguri costă 15 euro pe plajă, iar dacă vrei la toaletă ai o mare problemă: singurele toalete sunt din cele de plastic cum se găsesc la noi în unele parcuri. Prin București au început și astea să dispară, acum sunt toalete mai curate, de tip occidental. Mă rog, ideea e că sunt foarte murdare, eu nu am putut  să le folosesc, noroc că mergeam la prânz să doarmă fetele și încercam să mă abțin până atunci.

Am observat că au o ”problemă” a toaletelor, unele terase din centru nu au nici ele toaletă. Există în zona pietonală niște toalete cu bani, acceptabile.

O altă plajă aflată lângă Trsteno și Jaz este Ploce, este o plajă cu pietricele, dar acolo nu prea mergi pentru apa mării, ci pentru piscine. Au amenajate vreo 3 sau 4 piscine, adulți și copii, separate, au loc de joacă, restaurant.

Nu am mers pe insule din cauza faptului că noi am fost obligați să ne întoarcem la prânz în apartament să doarmă copiii și nu merita să mergem pentru două ore prea departe de locul unde eram cazați.

Ce mi-a displăcut la plajele din zona Budva este mizeria. Inclusiv multe terase îți dau de gândit dacă te așezi sau nu la ele. Pe lângă terasele de la plajă (și nu numai), vezi puse lucruri pe care n-au unde să le ”ascundă”: scaune rupte sau alte scânduri, lăzi, cutii, etc., care arată oribil. În prima zi, la terasa de la Trsteno nu au avut șervețele (nici toaletă să te speli pe mâini, după cum ziceam).

În al doilea rând, oamenii fac mizerie o grămadă și nu se gândesc că trebuie strânsă. Nici coșuri de gunoi nu sunt multe, pare că nimeni nu se gândește la curățenie. Mucuri de țigări aruncate pe plajă, ambalaje lăsate acolo, sticle goale de plastic aruncate peste tot prin parcare pe lângă pomi. Îți lasă impresia ori că se face continuu mizerie, ori că nu strânge nimeni. Cred că de fapt oamenii fac mizerie și se strânge mult mai puțin decât e cazul.

O altă problemă de care ne-am lovit a fost mâncarea. Ne-am săturat de pizza și paste și grill. Era și pește în meniuri, dar nu puteai mânca mult (așa cum mâncăm în Grecia de exemplu), căci prețurile erau destul de mari, cam 20 euro o porție de o persoană. Prețurile la paste și pizza erau undeva între 6-8 euro. Poate greșesc, dar prețurile sunt destul de ridicate pentru ce servicii se oferă. Prin comparație, Grecia este mult mai ieftină, este curată, are servicii bune.

Cel mai mare stres al soțului a fost faptul că nu găseai loc de parcare. Noi am închiriat un apartament și la plajă mergeam cu mașina, cam 10 minute. Dar mereu ne chinuiam să găsim parcare la întoarcere. Orașul este dispus în trepte, așa cum a permis relieful. Astfel, străduțele sunt înguste și puține. Între două străzi paralele (la același număr), pot fi și câteva case/vile la care se face accesul doar pe trepte.

Drumul până în Muntenegru a fost lung, dar ne-am așteptat la asta, am oprit o noapte pe drum în Serbia la Zlatibor.

Concluzii:

Muntenegru are peisaje minunate, apa curată, frumoasă, plaje frumoase, cu pietre sau cu nisip, dar are ca dezavantaje: prețuri destul de mari (șezlonguri, mâncare), mizerie, lipsa toaletelor și a locurilor de parcare.

Recomandare de carte pe tema ”îmbătrânirii”

În ultima vreme pe Ingrid este tare interesată de subiectul îmbătrânirii și al morții, după ce am citit împreună o carte în care era ilustrată o mamă bătrână. A fost ca un șoc pentru ea!

– Toată lumea îmbătrânește?

– Da, toți îmbătrânim.

– Și moare?

– Da, când ajungem foarte bătrâni, la un moment dat inima se oprește și murim.

– Nu, mami, eu nu vreau să îmbătrânești niciodată!

– Știu, Ingrid, nici eu nu vreau să îmbătrânesc. Dar stai lniștită, că o să mai fiu tânără mult timp de-acum. Când o să fii tu mare așa ca mine acum o să încep să îmbătrânesc.

Cam așa a decurs prima noastră discuție despre îmbătrânire.

De la discuția asta am pornit la a-i explica cât de important este să avem grijă de noi pe timpul vieții, ca să trăim cât mai mult, să ajungem la bătrânețe. Adică să mâncăm sănătos, să stăm în centuri în scaunele auto, etc.

I-am explicat cât am putut, deși e mică, dar știu că a înțeles în mare cum stă treaba.

Diferit de mine, soțul meu ia în joacă discuțiile importante cu copiii:

– Tati, și tu o să îmbătrânești?

– Nu, tati, eu nu îmbătrânesc niciodată!

Ei, răspunsul ăsta a mulțumit-o foarte mult 🙂 Ce pot să zic: mama îmbătrânește, tata rămâne veșnic tânăr.

Zilele astea am găsit o carte interesantă pe acest subiect. Se numește Câți ani ai?, scrisă de Grisore Vieru, ilustrată de Irina Dobrescu.

În carte, un bunic îi răspunde nepotului interesat de vârsta lui, ce înseamnă să îmbătrânești și îi explică cum anume trecerea anilor reprezintă lucrurile pe care le lași în urmă și care se văd, sentimentele, bucuriile și emoțiile pe care le transmiți oamenilor. Dă în acest sens ca exemplu faptul că un an întreg se vede în niște uși pe care le-a făurit și care se află în fața lor, alți ani se văd în stupii la care a lucrat. Ultimul an al nepotului, adică al patrulea, se vede și el în stupul la care l-a ajutat pe bunicul.

Mai mult, primul an al lui din viață, se vede în ochii părinților care strălucesc de bucurie și iubire pentru el.

Trecerea timpului este astfel explicată unui băiat de patru ani, vârsta la care unii copii, printre care și Ingrid, sunt curioși cu privire la trecerea timpului.

Cartea este minunat ilustrată, vibrează prin imaginile surprinse de culori, făcând imaginația copiilor să zburde nemărginit.

 

Primul an la grădiniță al Brianei, sora mai mică

Briana a început grădinița la 1 an și opt luni, la grupa mini, alcătuită din copii de 2-3 ani. Până la 2 ani a fost la program scurt, apoi, de la 2 ani a trecut la program lung, până la 5 și jumătate. În acea perioadă era cea mai mică din grădiniță, ea a fost o excepție pentru că deja era și sora ei acolo.

Merge la aceeași grădiniță ca și Ingrid, cu program în limba germană. Este o grădiniță privată, lângă Parcul Circului din București.

Nu a plâns deloc că nu vrea la grădi. Dimpotrivă, plângea dimineața când pleca Ingrid la grădi și pe ea n-o lua. În prima săptămână Briana ieșea frecvent din sala ei de clasă și mergea la Ingrid în clasă. Apoi a început să se obișnuiască și să rămână cu colegii ei. După câteva zile a venit educatoarea la mine când am preluat-o și mi-a spus că ”Briana e minunată!”. S-a obișnuit atât de bine într-un timp așa scurt.

De Briana s-au îndrăgostit toate educatoarele, îngrijitoarele și copiii, mai ales cei mai mari. Pentru că e foarte iubitoare și lipicioasă și amuzantă. E copilul pe care și-l dorește orice mamă: nu e plângăcioasă, e înțelegătoare, e bună și cooperantă. E ca o apă limpede, turcoaz, în care oglindește soarele și ești fericit când o privești.

Când ajunge la grădi, fuge repede la Frau- ”doamna” (oricare o întâmpină) și o ia în brațe. Cum să nu o iubești? Mie îmi dau lacrimile doar când mă gândesc cât de bun a fost Dumnezeu cu mine. Ce comori mi-a dăruit!

Când vine acasă îmi spune cu cine s-a jucat. La început îmi zicea că se joacă cu Frau, apoi treptat a început să pomenească și nume de copii, semn că a început să se împrietenească. Câteva mame chiar mi-au spus că fetele o pomenesc mult pe Briana, că e tare dulce. Probabil și pentru că era cea mai mică.

Cu virozele a stat destul de bine. A avut vreo 3 episoade de febră tot anul, o lună cred că i-a curs nasul continuu, prin primăvară, fără complicații însă. Și cam atât. A suportat foarte bine. A contat binențeles că a făcut virozele lui Ingrid din anul anterior și s-a dus la grădi aproape imunizată.

La partea de comunicare – socializare stă foarte bine pentru vârsta ei, se comportă aproape ca Ingrid. Nu are rețineri, inițiază jocuri, se apropie repede de copii.

E temperamentală și se înfurie ușor, dar îi trece la fel de repede. Se ceartă cu copiii dacă ea consideră că i se cuvine ei un anumit lucru, apoi îi îmbrățișează imediat. A avut și momente de lovire a copiilor care au venit mai mici decât ea la grădi, s-a potolit însă cu explicații din partea educatoarelor și din partea mea.

Acum, dacă cineva o supără, îi spune scurt:  ”Nu mai eti plietena mea, tunt tupălată pe tine” și nu mai are tendința de a lovi.

Se simte în largul ei la grădiniță, iar eu sunt tare liniștită să știu că e bine. Crește frumos, ca o floare care-și deschidele petalele când dă de apă și de soare.

Operația de polipi a lui Ingrid

Am operat-o de polipi pe Ingrid la 3 ani si 10 luni, după primul an de grădiniță. A avut însă polipi înainte de a merge la grădi, deși nu a avut multe viroze. La grupa mică Ingrid a supraviețuit relativ bine, în total cred că a lipsit o lună cumulat, a avut o otită cu antibiotic și o otita seroasă (fără antibiotic).

Majoritatea răcelilor au fost viroze fără complicații, care și treceau repede.

Totuși, tot anul a avut nasul înfundat din cauza polipilor. Mă așteptam să vină vara, să nu mai ia nicio viroză și să i se reducă polipii, astfel încât să scăpăm de operație. Însă vara nu a fost așa cum ne așteptam. Nu a mai luat viroze, nici nu s-a dus la grădi lunile iulie și august, în vacanță fiind, dar polipii au rămas acolo, inflamați așa mult încât Ingrid începuse deja să tușească și să încerce parcă să elimine ceva din gât.

Văzând că nu îi trece tusea după vreo o lună, prin august am dus-o la pneumolog, care m-a asigurat că nu are nimic la plămâni și că poate fi de la polipi. Polipii la copii reprezintă inflamația vegetațiilor adenoide, diferită de polipoza nazală a adulților, din ce am citit eu. Așa că nu vă luați după explicațiile și recomandărilor diferitor adulți care au avut și ei ”polipi”.

Am programat-o astfel la Regina Maria, a consultat-o doamna doctor de ORL și mi-a confirmat prezența polipilor. La sugestia ei i-am programat operația de polipi. Eram pregătită sufletește. Mă săturasem să o aud sforăind în fiecare noapte. Nici nu mai știam dacă e vreo viroză nouă sau doar sforăie. Mă săturasem să îi pun seară de seară oala cu aerosoli lângă pat, degeaba. Să caut informații prin diverse bloguri, site-uri, mame, doctori, poate poate găsesc vreo soluție. Cheltuisem mulți bani pe tot felul de uleiuri esențiale, degeaba în cazul ei.

Mă tot gândeam că totuși primul ei an a fost relativ bun, nu s-a suprainfectat urechea decât o dată, nu a avut viroze multe și nesfârșite, poate nu e așa grav, poate trece.

Doamna doctor mi-a spus că e posibil să fie bine după tratament adecvat, dar că la prima viroză o va lua de la capăt, că operația de polipi e foarte simplă și e de luat în calcul. N-am mai stat pe gânduri, am acceptat și am și programat operația.

Cu o zi înainte i-am făcut analizele de sânge, apoi în ziua operației am internat-o dimineața, pe la ora 16 era deja externată. Am operat-o tot la Regina Maria, unde m-a costat în jur de 3000 lei, fără reducerea aplicată conform contractului cu Casa de Sănătate, căci nu mi-au zis să le duc bilet de trimitere, iar eu numai la asta nu m-am gândit. Mă rog…

Ne-au dus în salon, i-am explicat lui Ingrid că urma să i desfunde năsucul, că i se va pune o mască de aerosoli și că apoi va dormi și când se va trezi voi fi lângă ea. S-a dus apoi cu asistenta și doamna doctor, am condus-o și ne-am despărțit înainte de sala de operații. A mers cu încredere. A fost anesteziată total, cu mască cu miros de fructe. Când s-a trezit după aproximativ 40 de minute plângea, se speriase că nu sunt lângă ea.

Au readormit-o pentru încă aproximativ o oră, apoi s-a trezit foarte bine. Deși mi s-a spus că e posibil să o doară gâtul cam două zile, nu a fost cazul. Ingrid nu a simțit nimic, dimpotrivă a fost foarte bine. I-a fost greu să rămână în casă a doua zi, așa cum ni s-a recomandat. Era soare afară și ea avea chef de joacă. Dar am stat cu toții acasă și ne-am jucat.

După un an de la operația de polipi, pot spune să am luat decizia bună. Tot anul Ingrid a  avut două viroze care au trecut ușor, nicio otită, nu a tușit deloc. Iar la grădi au umblat tot felul de viroze și bacterii, un mediu numai bun de luat de toate.

Acesta nu este un articol de recomandare a operației de polipi. Este doar experiența noastră cu polipii și operația la Regina Maria. Știu că se fac operații pe bandă rulantă și că este de evitat. Or fi cazuri unde chiar nu este nevoie de operație. Știu însă și cazuri unde s-a tot amânat operația până când a fost afectat auzul copilului. Nu e de joacă. Întrebați doi sau trei medici înainte de a opera copilul, dar dacă spun toți că trebuie operat, asta e. Operațiile nu se mai fac (sper!) ca pe vremuri când copiii au trăit coșmaruri pe tema operațiilor de polipi, eventual informați-vă înainte pentru a cunoaște procedura.

Ce am mai auzit este că polipii sunt totuși apărători ai organismului, fiind o barieră împotriva particulelor microbiene și de altă natură, că nu e bine să îi scoți. Da, așa este. Dar dacă sunt inflamați și te împiedică să respiri și îți îngreunează existența, când necesită tratament cu antibiotic la fiecare viroză, fac mai mult rău decât bine.

Ferice de cei care nu au probleme și nu au nevoie de operație, Ingrid a fost însă printre cei mai puțin norocoși, bine că s-a rezolvat și am avut curaj să fac pasul ăsta.