Apropierea dintre frați și acceptarea bebelușului

Cu al doilea bebeluș totul trebuia să fie mai simplu. Știam tot ce e de făcut, aproape nimic nu mă mai speria. Cu excepția colicilor ce se intensificau seara, Briana a fost tare cuminte. A supt, a dormit noaptea, a fost relativ liniștită. Mă rog, cât poate fi un bebeluș. Nu mă gândeam însă cât de greu poate fi cu primul copil, la nașterea celui de-al doilea. Că se poate transforma într-un mic monstru, la propriu, nici măcar la figurat!

De la obiecte și jucării zburătoare prin casă, că începuse să arunce cu tot felul de chestii, la palme date bebelușului, la mofturi la mâncare și somn, la plâns din orice și nemulțumiri constante. Să nu mai vorbim de crizele specifice vârstei, care apăreau probabil chiar dacă nu se năștea și sora ei.

Sigur contează și diferența de vârstă, între Ingrid și Briana sunt 2,3 ani diferență.

Mă gândesc cu nostalgie la perioada de bebelușie a fetelor, dar și cu puțină groază.

Ce am făcut să apropii copiii între ei:

  1. Am citit fetiței mai mari cărți pe tema iubirii și acceptării fratelui. De exemplu: Vino cu mine elefănțelule (Paloma Wensell, Ulises Wensell), Iubire cât pentru doi (Jane Chapman), Imi ești foarte drag, ursulețule (Ulises Wensell), Am o surioară (Catherine leBlanc), Impreună (Ioana Chicet Macoveiciuc), Lupul cel mare și lupul cel mic (Nadine Brun-Cosme, Olivier Tallec), Mami, mă vei mai iubi dacă (Catherine le blanc, Eve Tharlet). Aceasta din urmă nu este neaparat despre frați, dar este despre convingerea copilului că este iubit necondiționat.
  2. Am încercat să o implic în îngrijirea bebelușului, nu prea a funcționat la noi, dar ar putea fi o idee pentru cei mai cooperanți.
  3. Am discutat și povestit și iar discutat la nesfârșit, pentru a înțelege că o iubesc la fel de mult. Știți probabil explicația clasică cu lumânarea: din flacăra unei lumânări aprindem o lumânare care arde la fel de tare, iar prima lumânare nu se stinge, va arde în continuare la fel. Așa și inima mamei, poate dărui iubire mai multor copilași, iar dragostea ei nu se micșorează, dimpotrivă, crește tot mai mult.
  4. M-am jucat cât de mult am putut cu Ingrid, fetița cea mare, cât timp Briana, fetița cea mică, dormea sau stătea liniștită. Apoi, o luam pe Ingrid cu mine dacă trebuia să fug la magazin de exemplu și era acasă soțul să stea cu Briana. Îi plăcea mult să fie doar cu mine, chiar și pentru scurt timp. Îi ziceam mereu că plecăm într-o scurtă aventură, iar ea era super entuziasmată.
  5. Nu am pus presiune pe Ingrid cu nimic: am lasat-o să plângă și am consolat-o. Am înțeles că suferă. Nu i-am spus mereu că e mai MARE și că trebuie să înțeleagă. Ea înțelegea și știa că e mai mare, dar era copleșită de toate sentimentele pozitive și negative.

Totuși, au existat multe momente tensionate, chiar dacă încercam mereu să gestionez cât mai bine situația. Speram mereu însă că va fi mai bine.

Ce am făcut greșit?

  1. Nu am dormit suficient. Deși aveam un bebeluș și un copil mic care se trezeau noaptea, eu ziua nu dormeam. Practic nu mă odihneam niciodată, eram mereu obosită și irascibilă. Ziceam mereu că rezist, că nu am nevoie de somn. Fizic nu mă resimțeam, dar psihic da, iar acum regret că nu am avut mai multă grijă de mine.
  2. Nu am cerut ajutorul nimănui, ziceam că pot să le fac pe toate. Am putut, dar a fost greu și parcă nu m-am bucurat așa cum ar fi trebuit de acea perioadă. Țineam morțiș să fiu eu o mamă bună, să fac mâncare și curat și să ies cu copiii afară și să le citesc și să…

A fost însă tot mai bine. Pe măsură ce Briana a crescut și a început să meargă, să vorbească, s-au jucat tot mai mult. Când le văd acum ce frumos se joacă, cum își fac planuri împreună și fac năzbâtii, îmi saltă inima de bucurie.

Ai răbdare și nu te critica prea aspru că nu este totul perfect, ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi!

Vacanța în Odessa cu copiii

Ne tot gândeam unde să mergem în vacanța de Paște. Nu voiam să rămânem în București, voiam să plecăm pe undeva, mai ales că imediat după Paște urma și 1 mai, așa că ne puteam bucura de o săptămână de vacanță. Am cochetat cu mai multe destinații, însă ne-am oprit la ODESSA.

De ce am ales Odessa față de alte locații?

  1. Drumul mai scurt, am făcut 8 ore cu mașina cu tot cu așteptatul 2 ore în vamă, deși nu era coadă, dar vă zic imediat de ce.
  2. Cazarea și mâncarea destul de ieftine.
  3. Nu mai fusesem în Ucraina, nu prea existau review-uri și eram curioși.

De ce am ezitat la început? Pentru că mai toate recenziile de călătorie despre Odessa, scurte la număr, relatau experiențe de 2-3 zile, iar noi intenționam să stăm o săptămână și mă tot gândeam că sigur nu vom avea ce face. Asta e, gândești greșit când nu știi despre ce este vorba 🙂

Odessa este port la Marea Neagră și este centrul economic al Ucrainei. Are plajă frumoasă și destul de mare, iar în jurul ei s-au contruit multe hoteluri noi și ansambluri rezidențiale, semn că zona se dezvoltă foarte mult și că reprezintă punct de atracție pentru investitori.

Să o luăm cu începutul.

Drumul spre Odessa nu a fost foarte obositor, este însă enervant că trebuie să aștepți în vamă, mai ales că treci mai întâi din România în Moldova, apoi din Moldova în Ucraina, o vamă una după cealaltă. Noi am trecut prin vama de la Galați și după ce am trecut de vămi am ajuns destul de repede. Drumul este întins, fără curbe, fără gropi. Bine de știut că în vama România-Moldova trebuie să cobori din mașină să mergi cu pașapoartele la ghișeu, nu vine vameșul la tine, cum se întâmplă de obicei. Pentru că nu am știut acest lucru, am mai pierdut vreo jumătate de oră…

Altceva bine de știut este că dacă mașina e pe firmă, trebuie să ai împuternicire tradusă în engleză (sau ucraineană). Nouă ne-au cerut și bine că am avut, altfel făceam drum întors acasă.

Cum am intrat în Odessa am fost puțin dezamăgiți, clădirile erau vechi, dărăpănate, orașul părea învechit și pustiu. Pe măsură ce ne apropiam de centru, peisajul se tot schimba în bine, clădirile istorice întreținute, cu iz modern. Apoi, am înțeles faptul că orașul nu se modernizase în partea dinspre România, ci spre mare și spre est, unde arăta total diferit.

Cazarea am ales-o prin Airbnb, un apartament simplu, dar situat în centru, langă strada lor pietonala, Deribasovskaya.

Pietonala este plină cu terase și restaurante, cofetării renumite, cafenele, magazine de tot felul, unele mai scumpe, altele mai ieftine. Mi-a plăcut nespus faptul că am găsit aici magazinul Monsoon cu reduceri pentru copii.

Pe pietonală s-au organizat în weekendul de Paște concert cu muzică pentru copii, ateliere pentru copii, spectacole de teatru cu tematica Paștelui. Totul foarte bine organizat.

Atracția principală pentru fete au reprezentat-o poneii îmbrăcați deosebit (cu aripi de înger, cu șa în culorile curcubeului, etc.), pe care i-au putut călări în curse scurte.

 

Una dintre clădirile spectaculoase al Odessei este Opera (Odessa National Academic Opera and Ballet Theater), reconstruită de arhitecții vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer în stil neo-baroc, după ce a ars în 1873, și redeschisă în 1887. De-a lungul timpului clădirea a fost transformată și renovată ca urmare a unui alt incendiu din 1925.

Inspirația noastră a fost că am rezervat bilete la spectacolul de operă pentru copii: ”Albă ca zăpada și cei șapte pitici”, iar fetele au fost impresionate. A durat 1,5 ore, cu pauză 10 minute. Chiar și Briana care avea 2 ani atunci a rezistat până la final. Piticii au fost jucați de copii, excelentă organizare!

Tot în centru am mai vizitat și Muzeul figurilor de ceară, deși nu mare, cuprinde destul staruri artistice și politice, merită vizitat, intrarea este foarte ieftină, nu mai rețin însă exact.

Zoo Biopark a fost o altă alegere de vizitat, ne-am gândit că este potrivită pentru copii și că le va aduce bucurie fetelor și chiar așa a fost. Deși nu e mare, sunt totuși ceva animale și se află imediat la ieșirea din oraș. Zebre, girafe, lup alb, urși, tot felul de maimuțe, broaște țestoase uriașe, alpaca și altele se pot vedea aici la zoo. Există chiar și un loc de joacă pentru copii în aer liber.

În altă zi am participat la un spectacol la Delfinariul Nemo, spectacol cu foci și delfini. Nu mai văzusem până acum delfini live și ne-au impresionat cât de prietenoși sunt și câte acrobații sunt capabili să învețe. Nu vreau să știu însă orele de muncă din spatele spectacolului și dacă sau cât sunt chinuiți / munciți de antrenori.

Litoralul Odessei este și el un punct de atracție, chiar dacă nu este sezon de plajă. Multe cafenele, baruri, magazine, multă lume. Foarte curat și civilizat. Plaja are nisip și este destul de mare, dar cred că în sezon și aici este foarte aglomerat.

Per ansamblu Odessa ne-a impresionat plăcut, este un oraș viu, mulți tineri, cafenele și restaurante pline aflate peste tot în oraș, nu doar în centru. Cafeaua foarte bună și ieftină. De prăjituri nu mai zic!

Merită să vă îndreptați ușor și spre est, nivelul de civilizație nu se compară cu cel vestic, este un amestec de influențe rusești și vestice, dar sunt sigură că vă poate impresiona.

Ingrid la finalul grupei mijlocii – grădinița în limba germană

Ingrid merge la o grădiniță în limba germană de lângă Parcul Circului.  Anul acesta a terminat grupa mijlocie.

La grupa mică interacțiunea educator – copii se face atât în limba germană, cât și în limba română. La finalul grupei mici știa câteva cântecele, făcea asocieri de cuvinte, știa să numere până la zece, denumea culori, animale și propoziții scurte de genul: Vreau apă., Multumim pentru masă., etc.

La finalul grupei mijlocii, cunoștințele acumulate sunt extraordinare. Atrag atenția asupra faptului că noi nu vorbim cu ea în germană în casă. Îi citesc zilnic în limba română, foarte rar îi mai citesc câte ceva simplu și în germană și de cele mai multe ori mă atenționează că nu pronunț bine.

Ce știe Ingrid după terminarea grupei mijlocii, la 4 ani și 8 luni:

-știe să numere în germană până la 30 (atât am auzit-o eu), în limba română mai sare peste câte-un număr, dar cu ajutor ajunge până la 100.

-vorbește cu colegii ei doar în limba germană, inclusiv atunci când se joacă singuri, fără să îi coordoneze educatoarea.

-înțelege perfect o poveste simplă și reușește să o redea cu cuvintele ei.

-înțelege toate indicațiile în limba germană date de educatoare.

-știe multe cântece în germană.

– îi place să facă multe activități din caiete speciale pentru vârsta lor: să găsească 5 diferențe între două imagini, să găsească traseul prin labirint între două puncte, să numere și să compare mulțimi, să găsească obiectul lipsă dintr-o anumită înșiruire, etc.

-pictează mult și-i place să-și imagineze situații variate. Îi place să picteze în special curcubeie, sub forma: ponei-curcubeu, pian-curcubeu, fetițe cu păr-curcubeu.

A crescut frumos, a evoluat mult, purtăm tot felul de discuții, mă întreabă multe lucruri, se întreabă despre moarte – suflet – viață. E mult mai înțelegătoare și mai răbdătoare. Și-a făcut prietene la grădiniță, se simte tare bine acolo.

După doi ani de tantrumuri și revolte, perioada aceasta mi se pare un fel de ”luminița de la capătul tunelului”. Ingrid e bine, e așa cum îmi doream să o văd crescând: iubitoare, înțeleaptă, curajoasă.

Recomandare carte pentru copii: Absolut nimic – Wanda Gag

M-am gândit să încep o serie de articole care conțin recomandări de cărți pentru copii, dintre cele citite și iubite de fetele mele.

Astăzi scriu despre Absolut nimic, cumpărată de la Anactronic, pe care i-am citit-o aseară lui Ingrid. Cred că merge după 3 ani, pentru copiii puțin mai răbdători la citit, adică are mai puține imagini și totuși ceva mai mult text decât cărțile care mizează mult pe imagini.

Autoarea, Wanda Gag, este o premiată autoare, ilustratoare, traducătoare americană, care a trăit în perioada 1893 – 1946.

Povestea este tare frumoasă. Este o carte despre iubirea dintre frați, despre acceptarea celuilalt așa cum este el, despre prietenia dintre copii și animale, despre strădania de a reuși ce ți-ai propus.

După ce am terminat-o, Ingrid (4,8 ani) m-a întrebat:

-Mami, de ce este așa de frumoasă cartea asta?

Este vorba despre trei cățeluși care locuiesc într-o parte uitată a fermei, fiecare în căsuța lui caracteristică pentru el: cățelul cu urechi ascuțite în căsuța cu acoperișul ascuțit, pe nume Ascuțilă, cățelul cu urechi cârlionțat în căsuța cu acoperișul cârlionțat, pe nume Cârlionț, iar în căsuța cu acoperișul rotund locuiește un cățel invizibil, pe nume Absolut nimic.

Cei trei cățeluși sunt frați, iar cățelușii vizibili îl încurajează pe frățiorul invizibil că ei îl iubesc așa cum este.

Într-o zi, la căsuțele cățelușilor vin doi copii, un băiețel și o fetiță, care iau cu ei cei doi cățeluși, care le promit că vor avea grijă de ei și că vor fi prieteni. Absolut nimic, care urma să fie părăsit de frații lui, se ține după ei în speranța că vor rămâne împreună, însă pe drum obosește și adoarme. Când se trezește aceștia nu mai sunt. Dezorientat și debusolat începe să îi caute, așa ajungând la o scorbură sub formă de căsuță. Aici, o stâncuță îl învață o magie pentru a deveni vizibil: timp de nouă zile, la răsăritul soarelui, trebuie să se învârtă și să se învârtă până amețește. În fiecare zi stâncuța venea și îl vedea pe cățel conturându-se.

În a noua zi, Absolut nimic devine un cățel frumos cu urechi rotunde, ca și căsuța în care locuia. Pornește din nou în căutarea frățiorilor. Într-un timp îi zărește pe cei doi copii aducând cele trei căsuțe ale cățeilor spre noul lor cămin, zărește căsuța lui cu acoperiș rotund și îi regăsește pe frățiorii lui pe care îi pierduse.

Povestea se termină cu sentimentul că iubirea dintre frați învinge orice, că prietenia dintre copii și animale este cea mai frumoasă.

Cum să ne educăm copiii?

Să se respecte pe ei înșiși!

Să nu-și bată joc de corpul și de sufletul lor. Să nu lase pe alții să îi rănească la nesfârșit.

Să reușească să se cunoască așa cum sunt!

Fiecare dintre noi are o anumită valoare. Este bun la cel puțin un lucru. Copiii au talente, chiar dacă nu sunt toți talentați la matematică sau alte științe exacte, chiar dacă nu reușesc să facă performanță la școală. Fiecare are nivelul lui, capacitatea lui, ritmul lui. Nu contează, atâta timp cât sprijinim copilul să continue și să descopere ce îi place. Cuiva îi place robotica, altuia îi place să gătească. Cuiva îi place fizica, altuia îi place fotbalul. Cuiva îi plac limbile străine, altuia îi place desenul. Ce păcat să facă facultăți dacă nu vor face nimic cu ele. Da, facultatea e la modă, dar e păcat. Nu sunt mulți care-și doresc să lucreze intr-un birou și totuși o fac. În plus, cei ce lucrează în birou nu înseamna că au venituri mai mari sau satisfacții mai mari. Pe de altă parte, cei care aleg o facultate, să fie una care li se potrivește. Sunt destui tineri indeciși și dezorientați, iar părinții se simt la fel.

E greu, dar dacă sprijinim copiii de mici, să se descopere și să încerce lucruri noi, șansele de a reuși sunt mai mari.

Să-i respecte pe cei din jurul lor!

Să nu jignească și să nu facă rău intenționat. Să nu râdă de ceilalți. Să nu bârfească. Să nu invidieze.

Copiii însă fac ce vâd în casă. Dacă părinții bârfesc, sunt răutăcioși și invidioși, așa vor fi și copiii. Să încercăm să fim mai buni, pentru noi și copiii noștri.

Să respecte educatorul, învățătorul și apoi profesorii, directorul și colegii de muncă. Să nu fure munca altuia, să aprecieze munca lui.

Să respecte mediul înconjurător!

Să nu distrugă natura, să înțeleagă că avem nevoie să protejăm mediul, că vor avea nevoie de el și generațiile viitoare, să păstreze curățenia pe străzi și prin parcuri, în vacanță la munte sau la mare.

Să mănânce sănătos și să facă mișcare!

Chiar dacă e greu să gătiți constant, e foarte important pentru copii să mănânce sănătos. Să înțeleagă de ce trebuie să mănânce sănătos, să se obișnuiască să mănânce sănătos. Mâncați în familie, bucurați-vă împreună! Gătiți simplu, sunt multe mâncăruri care se fac rapid, dar contează atât de mult!

Să facă sport cât de mult vrea. Să iasă afară, să se joace liber.

Nu orice sport necesită mulți bani. Sa sară coarda, să alerge, să se joace cu mingea, să meargă pe bicicletă. Mai bine mai mult afară decât mult la televizor.

Să respecte munca!

Să nu simtă munca drept o corvoadă, să o ia ca atare. Trebuie să muncești ca să obții ceva, nu să obții venituri încercând să ocolești munca, să speculezi, să furi. Munca nu e rușinoasă, niciun fel de muncă. Munca trebuie să ne aducă satisfacție, că am realizat ceva, că am obținut performanță sau că ne-am îndeplnit sarcinile.

Să respecte munca celor din jur: a colegilor, a părinților, a soției/soțului. Să înțeleagă că, indiferent dacă are sau nu personal responsabil cu curățenia la serviciu sau acasă, nu înseamnă că poate face mizerie întruna.

Să fie pozitivi!

Atât de multe persoane din jurul nostru se consumă repede din orice li se întâmplă. Stres pentru orice viroză a copiilor, stres pentru metroul aglomerat, stres pentru străzile pline de mașini si lipsa parcărilor, stres pentru ploaia care se anunță, stres dacă e prea cald sau prea frig, stres că iar trebuie să faci curat, deși tocmai ai făcut. Oameni înscruntați, oameni care răbufnesc tot mai des.

Să ne dăm răgaz să respirăm, să ne liniștim, să dormim cât mai mult. Să îi observăm pe cei din jurul nostru, să petrecem timp cu cei dragi.

Să nu fim in competiție continuă cu toți.

Nașterea la Municipal/ Spitalul Universitar București

Aveam 38 de săptămâni și 5 zile, iar burta imi era cam mare. Totuși, nu mă mișcam așa greu, mă simțeam relativ bine, cu excepția momentelor când bebe îmi apăsa pe „ceva” la coloană și săream în sus de durere.

În ziua aia, pe 5 noiembrie, fusesem la consult la doctor, era miercuri, iar doctorița m-a chemat luni pentru cezariana. Nu ne grăbeam, deși colul se deschisese, dar din cauza poziției pelviene complete a bebelușului, adică stătea cu fundul în jos și cu picioarele strânse la piept, cică puteam să mai așteptăm.

Buuun. Noaptea, am niște dureri ușoare, așa ca la menstruație sau poate chiar mai ușoare. La un moment dat mă duc la baie și simt că mi se rupe apa. Mă întorc la soț să-i dau vestea, iar el mă ceartă plin de emoții că am urcat scările până la etajul 6. O anunț pe mama apoi, care venise pentru nașterea mea la noi. Foarte impacientată mă pune să sun doctorița. Îmi păstram calmul foarte bine, nu știu cum am reușit.

Sun doctorița care mă cheamă urgent la spital. Trebuia să nasc neaparat prin cezariană, căci dioptriile mele imense, -10 și -12 erau risc de ruptură de retină.

Nu voi uita niciodată cât de calmă eram eu. Am luat taxi, căci soțul tocmai împrumutase mașina unui prieten, iar pe drumul spre spital mă sună doctorița să mă întrebe pe unde umblu și de ce nu mai ajung. Cred că abia atunci am început de fapt să mă agit.

La spital totul s-a derulat foarte repede. M-am prezentat la camera de gardă, căci așa fusesem învățată și le-am spus că eu cred că mi s-a rupt apa. M-au consultat și într-adevăr eram deja dilatată de 3 degete jumate. M-au dus repede la ecograf, unde doctorul de gardă a constatat poziția pelviană și lichidul care curgea continuu. Toată lumea a început să se impacienteze. M-au dus repede la etajul 5 la nașteri, mi-au luat analize și a venit și doctorița mea să mă preia, bucuroasă că e pe tură cu un anestezist OK și că scap prima cu operația. Puteam să aștept și toată ziua, după alți doctori și alte paciente…

M-a prezentat anestezistei și asistentei șefe, și m-a condus în sala de nașteri. Acolo m-au urcat pe masă, domnul care se ocupa cu transportul de după operație m-a ținut și țin minte că a încercat chiar să glumească ca să-mi distragă atenția de la anestezie. Nu m-a durut. Chiar deloc. Însă m-a cam deranjat când mi-au pus sonda și mi-au iritat uretra care m-a durut la urinare încă o săptamână după operație.

Apoi a început operația. La un moment dat m-a luat tremuratul și amețeala. I-am spus asistentei șefe și mi-a pus ceva în perfuzie care m-a liniștit foarte ușor. Tremuratul a continuat, chiar îmi făceam griji că poate greșește doctorița ceva din cauza asta.

Asistenta mă anunță că îl scoate pe bebe, dintr-o dată aud un țipăt puternic și pe bebelina mea vânătă. Nu mi-au arătat-o, au pus-o direct pe masa neonatoloagei. M-au întrebat doar de vaccinuri, am încuviințat și cam asta a fost tot. La scurt timp s-a încheiat și operația, m-au dus apoi în postoperator. 7.55 a fost ora nașterii.

La postoperator tremuram groaznic, știu că am spus asistentei de acolo că mi-e frig și a comentat: ba mi-e frig, ba mi-e cald, cică! Da, doamnă, voiam să-i zic, de parcă eu vreau să nu-mi fie bine! Dar am tăcut, căci parcă așa am mers, pregătită să nu mă supăr din orice, să nu las orice nimic să-mi ia din bucuria nașterii.

Dupa aproximativ 15 minute mi-au adus fetița. Asistenta a pus bebele la sân, iar minunea s-a întâmplat. A supt! Nu știu ce și cât a curs, dar sugea și stătea liniștită la sânul meu. Un sentiment extraordinar! Ingrid a mea de 3500 g, bebelușul meu perfect sugea! M-am simțit atât de împlinită! Primul pas important a fost făcut. Nu mai simțeam nicio durere, doar bucurie imensă!

Ce am apreciat la spitalul Municipal a fost modul în care s-au ocupat de copil și câte m-au învățat despre îngrijirea bebelușului. Mai multe poziții de alăptat, cum trebuie ținut, cum trebuie spălat, cum trebuie mângâiat să-i treacă colicii. Și sincer vă spun: nu am dat niciun ban asistentelor de bebeluși. Pentru că mereu când veneau erau cu bebelușul, iar eu nu voiam să pun mâna pe bani și apoi pe bebe. Și nu mi s-a părut că a influențat în vreun fel comportamentul lor față de mine și față de bebe.

La Municipal există politica conform căreia mama și bebelușul trebuie să stea împreună în salon. Adică naști, stai cât stai în postoperator (în cazul meu de la 8 la 16), iar apoi te duc în salon unde îți dau în primire copilul. E un fapt extraordinar, căci așa începe să se închege deja relația mamă-copil. Însă și fooaaarte greu, având în vedere faptul că tu abia te miști, te dor toate, ești obosită și epuizată.

Experiența mea la Municipal a fost una pozitivă, m-am dus pregătită sufletește pentru mai rău.

Povestea noastră în 3 și apoi în 4 acolo a început și a avut un început bun, deși nu a fost totul perfect.