Atitudini ”răutăcioase” la grădiniță

Mă gândeam inițial să vorbesc despre bullying. Apoi mi s-a părut cam mult să încep să vorbesc despre asta la copii așa mici. Așa că am decis să le numesc atitudini ”răutăcioase”.

Să nu se înțeleagă greșit. Copiii nu sunt răi. Mai ales la vârste așa mici, cum sunt cei de grădiniță. Dar uneori comportamentul lor îi rănesc pe cei din jur și uneori chiar intenționat. Consecințele pot fi destul de dure, cum ar fi retragerea copilului de la grădinița unde nu se poate adapta, căci nu este primit în grupul copiilor.

Concret: acum puțin timp mama unei colege de-a lui Ingrid m-a anunțat că o mută pe fetiță din grădiniță, pe motiv că nu a fost acceptată în grup.

Șoc! Cum? Eu știam că fetele au un grup fain, că sunt binevoitoare, că își fac cadouri, că vor să se întâlnească, să se joace împreună, că abia așteaptă să se vadă… Credeam că experiența pozitivă a lui Ingrid este a tuturor.

Se pare că nu. Se pare că unii copii plâng noaptea că nu se joacă nimeni cu ei la grădi, că nu reușesc să facă cine știe ce activități, că se frustrează când nu înțeleg tot ce zice Frau în germană. Se pare că unii copii nu mai vor să vină la grădi, căci aici unde trebuie să învețe multe lucruri noi, prin joacă și prin activități, unde trebuie să se dezvolte frumos și să deprindă competențe, nu pot evolua, căci se simt mereu dați la o parte.

Am început să o descos pe Ingrid, după ce am vorbit cu mama colegei ei și încet, încet a început să-mi povestească despre ce mai vorbesc ele la grădi și așa am început să înțeleg și reacții și chiar crize de-ale ei din trecut.

Cum se pot răni verbal copiii?

– Nu-mi place rochița ta!

– Nu vreau să-ți dau mâna ție!

– Nu vreau să stau lângă tine!

– Mie- mi place mai mult de X decât de tine!

– Nu mai sunt prietenă cu tine!

– Eu mă joc cu X, nu cu tine!

Mă scuzați, am exemple doar din partea fetelor către fete, așa e cazul la noi.

Sunt câteva replici dureroase pentru cei care le primesc. Sunt copii care plâng acasă, refuză să mai vină la grădiniță, se produce practic un scurtcircuit, iar copilul, pe fondul frustrării, nu mai poate acumula nici informații noi, deprinderi noi și așa mai departe. Alți copii, cazul lui Ingrid, se ambiționează să se integreze, insistă să se joace cu copiii, chiar dacă au fost inițial respinși, însă vin acasă și încep cu crize de furie sau cel puțin replici tăioase multe la număr.

Ce putem face?

Să încercăm să descoasem cât mai mult copilul, să ne povestească cât mai mult din ce se întâmplă la grădiniță, ca să putem înțelege ce se îmtâmplă și să îl susținem moral permanent.

Să încercăm să fim și noi pozitivi, să nu fim nervoși și supărăcioși constant. Ei vor prelua din atitudinea noastră și vor trece mai ușor peste micile răutăți ale copiilor din grădi. Eu am văzut la fetele mele că preiau tot ce văd la mine, absolut tot. Temeri, frici, anxietăți, dar și atitudine pozitivă, dorința de a reuși, răbdare sau lipsa de răbdare…

Dacă totuși nu se poate integra în grupul respectiv, poate într-adevăr ar trebui încercată varianta schimbării grădiniței.

Și cred că e important să nu punem mare presiune pe copil, să îl lăsăm în ritmul lui. Să se împrietenească încet, să facă pași mărunți dacă așa e nevoie. Să facă un pas în spate dacă așa simte. Să pornească din nou, cu mai mult curaj. Să îl ghidăm constant și să îi fim alături, indiferent de situație. Să îi arătăm mereu că îl iubim, indiferent de reușita lui.

E greu și frustrant și pentru părinte și pentru copil.

Lupul cel mare și lupul cel mic – Nadine Brun-Cosme, Olivier Tallec

O carte tare frumoasă pentru copii 2+, în care sunt exprimate stări și emoții: dorul, fericirea, bucuria, iubirea, prietenia, teama de a nu-l pierde pe cel drag, teama de despărțire și bucuria regăsirii, teama față de cineva mai puternic, grija pentru celălalt, imitarea celui mai mare.

Rareori am regăsit într-o singură carte exprimate atât de bine atât de multe sentimente și emoții, surprinse într-un fir al acțiunii atât de simplu.

Să mai spun că și ilustrațiile sunt minunate? Pardon! Nu minunate, geniale. Vorbesc împreună cu textul, transmit fiecare stare alături de cuvinte.

Cartea merge foarte bine și pentru apropierea dintre frați, explicând copiilor fiecare emoție întâlnită și dând exemple concrete.

Pe scurt, este vorba despre un Lup mare care, stând sub un copac, ca de obicei, zărește că se apropie un Lup mai mic. La început lupul se teme, nefiind sigur dacă Lupul cel mic este într-adevăr mic sau nu. Odată ajuns lângă Lupul cel mare, acesta din urmă constată că Lupul cel mic este mic și prinde drag de el.

Noaptea îi dă chiar o bucată din pătura sa să se învelească, iar a doua zi îi dă din fructele culese de el din copac. Lupul cel mic îl admiră și îl imită pe Lupul cel mare, se cațără ca el în copac și încearcă să facă gimnastică.

Mai târziu Lupul cel mare pleacă să se plimbe, dar se asigură de câteva ori că Lupul cel mic rămâne lângă copac. Când se întoarce însă acesta nu mai este, iar Lupul cel mare începe să trăiască o serie de stări precum: dorul, vina și promisiunea că va avea mai multă grijă de el, plictiseala fără Lupul cel mic.

Îl așteaptă în fiecare zi și se uită după el, până când într-o zi acest lucru chiar se întâmplă. Este minunat exprimat și momentul revenirii Lupului cel Mic. Amândoi sunt stingheri parcă în a-și face declarații, își spun doar că se plictisesc unul fără celălalt.

Pe măsură ce le citeam fetelor cartea, le-am spus:

-Uite, Ingrid, tu ești Lupul cel mare, iar tu, Briana, Lupul cel mic. Și le-am dat exemple despre situații în care trebuie să împartă și să se prețuiască. Despre cum și ea are grijă de sora ei, ca Lupul cel mare, despre cum Briana o imită pe ea, așa cum face Lupul cel mic.

La un moment dat, Ingrid mă întreabă:

– Mami, dar câți ani are Lupul cel mare?

– 4 ani și opt luni, îi răspund zâmbind.

Râde Ingrid:

– Dar Lupul cel mic?

– 2 ani și cinci luni, răspund eu.

Au râs amândouă. Dacă nu era târziu, sigur trebuia să le mai citesc o dată cartea, dar prevăd că ne așteaptă multe seri cu Lupul cel mare și lupul cel mic, așa cum se întâmplă când o carte devine cartea preferată.

Diferență mică între frați

Sunt cea mai împlinită mamă când le văd cum se joacă, cum cea mică vrea să fie ca cea mare, cum îi copiază comportamentul și o idolatrizează, când se strâng în brațe și se iubesc. Nu sunt toate roz, se mai ceartă, își mai iau jucăriile una alteia, concurează, dar până la urmă asta înseamnă să ai o soră.

Între Ingrid și Briana sunt 2,3 luni și 2 săptămâni diferență. A fost greu până Briana s-a apropiat de vârsta de 2 ani și deja începea să vorbească și să se înțeleagă cu Ingrid și deci, să se joace împreună.

Acum au același program de somn, același program de grădiniță, iar asta e o mare ușurare. De la 9 la 5.30 sunt la grădi, Ingrid intră acum grupa mare, iar Briana grupa mică. Anul acesta Briana a fost la grupa mini. Deși Ingrid a fost un an fără Briana la grădiniță, anul acesta când Briana a început și ea și se îmbolnăvea câteodată, Ingrid începea să plângă că nu vrea să rămână fără sora ei. Atât de mult s-au obișnuit împreună.

Le place să se joace împreună, să coloreze (Briana mai mult mâzgălește, dar vrea să facă ce face sora ei), să alerge, să petreacă pur și simplu timp împreună.

Când se ceartă, Ingrid îi spune Brianei:

-Nu mai sunt prietenă cu tine! Nu mai fac baie cu tine! Nu mă mai joc cu tine!

Iar Briana cedează imediat, de teamă ca sora ei să nu pună în aplicare amenințările.

Briana îi spune și ea:

-Tut tupălată pe tine!

Nici lui Ingrid nu-i convine, vine imediat la mine:

-Maaaami, Briana e supărată pe mineeee!

Se împacă repede, se ceartă iar și tot așa.

Sunt și eu mult mai relaxată. Miile și milioanele de explicații cu nu lovi!, nu smulge! nu arunca! încep să dea roade. Și ce bine e să le văd împreună. Am uitat cât mă măcinam că uneori nimic din ce făceam nu funcționa. Dar uite, a funcționat pe termen lung.

În parc mi se spune deseori că uite ce bine e cu doi copii. Și așa este. Când o aveam doar pe Ingrid și ieșeam în parc, dacă nu era vremea tare frumoasă, de multe ori eram doar noi în parc. Mă gândeam atunci: ce bine ar fi să am doi copii să nu aștept să vină alți copii în parc să aibă cu cine să se joace!

Iar timpul trece repede și greu devine mai ușor. Casa e mult mai animată, e mereu zgomot, se râde, se plânge, dar ele sunt pentru mine, zilnic, cea mai mare bucurie.

Copilul tău este fericit?

Da! Dacă și tu ești bine cu tine. Dacă zâmbești mai mult decât ești furioasă. Dacă râzi mai mult decât plângi. Dacă te trezești și te bucuri de ziua care tocmai începe. Dacă iubești și arăți celor din jur că îi iubești. Dacă petreci timp cu el și îl vezi pe el și te dedici lui în timpul ăla, fie el și scurt.

Copilul tău te vede și te simte. Copilul tău preia din bucuria ta, din reușitele tale, din împlinirile tale. Preia și dezamăgirile, neputințele, suferința. Nu-i nimic. Le avem cu toții, căci suntem oameni. Dar nu trebuie să te învingă, să te răpună. Nu trebuie să te încarce.

Chiar dacă nu reușești tot ce îți propui, bucură-te de tot ce ai realizat până acum. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. Doar tu să fii mulțumită cu tine. Conștiința este a ta, nu a celor din jurul tău.

Oprește-te din când în când din fuga zilnică. Respiră și meditează. Poți învăța multe de la tine. Și bucură-te cât poți de mult.

O importantă învățătură pe care o poți transmite copilului tău este faptul că în viața trebuie să fii pozitiv. Așa va putea trece peste multe necazuri, eșecuri sau chiar tragedii. Pentru că se întâmplă multe, iar o gândire pozitivă îl va ajuta mult.

Nu-ți fă însă un scop din a-ți face copilul fericit și nu-l ține în ”bula fericirii”. El trebuie să învețe să dobândească starea de bine, experimentând mai multe stări: frustrare, plictiseală, nervozitate, supărare, dezamăgire, teamă. Și astea sunt ale noastre, să învățăm să le trăim și pe acestea și să nu facem un capăt de țară din fiecare trăire negativă. Dacă tu nu te simți confortabil să experimentezi toate aceste trăiri, nu știu cum ai putea să-ți înveți copilul să o facă. Fiecare dintre noi avem de lucru și cu noi însene/înșine.

Văd atât de multe mame prin parc care nu suportă să-și vadă copilul plângând și nu înțeleg de ce. Da, nu ne place că plânge copilul, dar nu este o soluție să facem totul pe placul lui doar ca să nu plângă. Nu va învăța nimic din faptul că tu-i dai jucăria altui copil pe care o vrea neaparat sau chiar telefonul /tableta, doar ca să nu mai plângă.

Plânsul poate fi și el vindecător, și pentru noi și pentru copil. Este ca un instrument de liniștire și vindecare, de eliberare a frustrării și nervilor. Cred că observând cu atenție copiii noștri și observându-se cu atenție pe noi, putem să ne bucurăm mult mai mult de perioada de părințeală și să avem o relație frumoasă cu copiii.

Este o interdependență între starea noastră de bine și starea copilului de bine, între liniștea noastră și liniștea copiilor. Așa că, dacă vrei un copil fericit și împlinit, vezi dacă trebuie să adopți și tu o altă atitudine, după ce ai stabilit înainte ce înseamnă pentru tine să fii fericit(ă). 🙂

Tu ești un părinte echilibrat?

Peste tot prin parcuri, restaurante, săli de așteptare la diverși medici sau în alte locuri cu copii, vezi tot felul de comportamente ale copiilor și ale părinților.

Chiar azi mi-a spus o colegă:

”Am ieșit în weekend cu prietenul meu și cu câțiva prieteni care cu copii și până și el care-și dorește mult copii, parcă devine mai reticent la ideea asta.”

Am întrebat-o de ce spune asta, ce nu i-a plăcut. Impresia pe care i-a lăsat-o întâlnirea de grup a fost că părinții devin prea stresanți când au copii, deși nu e mereu cazul.

Din interacțiunile pe care le-am avut până acum cu părinții și copiii, nu ca specialist, ci ca părinte, am observat că sunt două tipuri de părinți: cei prea stresați și stresanți și cei prea relaxați. Cei care se implică prea mult și cei care se implică prea puțin. Mai puțin mai vezi părinți care reușesc să se poziționeze undeva la mijloc, să se streseze când este cazul și să fie totuși relaxați în creșterea copiilor, fără să cadă într-o extremă sau alta.

Nu știu însă cât de mult se bucură și unii și alții de părințeală și nu știu ce fel de comportament vor avea copiii noștri în viitor, în funcție de acțiunile noastre din prezent.

Mai exact, cum influențează indicațiile noastre de acum, adolescentul și apoi adultul care va deveni.

– NU sări!

– Dă-te jos de acolo!

– NU alerga cu gura deschisă! (am auzit-o și pe-asta)

– NU alerga că transpiri!

– Stai locului!

– Stai pe scaun!

– Fii cuminte!

– Taci am spus!

– Stai, măi copile, unde te duci!

(și o multitudine de alte variante, pe care sigur le-ați auzit și voi)

Un copil supus, probabil că se va transforma într-un adolescent supus și apoi într-un adult supus. Adolescentul supus este cel care va asculta de gașcă, chiar dacă nu întotdeuna va învăța doar de bine, iar adultul supus este cel care va avea multe temeri și nu-și va găsi locul la job, în sistem, în viață. Nu va îndrăzni să facă ce îi place.

Un alt rezultat al cicălelii permanente este copilul răzvrătit. Copilul care refuză mereu să ne asculte este tot un semnal de alarmă că nu facem bine. Că nu ascultăm de voința lui, nu se simte auzit și văzut. Copilul răzvrătit se va transforma probabil în adolescentul rebel care abia așteaptă să plece de acasă. Trebuie să încercăm să înțelegem cum trebuie să abordăm copilul, ce-și dorește el, ce ne dorim noi. Ce putem lăsa de la noi ca al nostru copil să nu se simtă foarte îngrădit.

Când trebuie să asculte însă un copil?

Când i se explică și impun niște reguli: de exemplu, NU smulgi jucăriile copiilor din mână!, NU lovești!, NU arunci cu jucării sau alte obiecte în altcineva!, NU traversezi singur strada, NU deranjezi oamenii în restaurant. Nu, nu mi se pare în regulă ca atunci când ieșim cu copiii la restaurant să îi lăsăm să alerge printre mese, dar nici să le dăm telefonul sau tableta în mână. Trebuie însă să avem așteptări realiste de la copiii noștri dacă vrem să mâncăm la restaurant și să nu alegem restaurante elegante dacă cei mici nu au capacitatea de a fi răbdători ca un adult. Iar copiii NU au capacitatea asta. Ori îi ducem la un restaurant unde au loc de joacă, iar copiii se joacă până vine mâncarea, ori într-un loc unde este spațiu să se miște până vine mâncarea (NU să se joace de-a prinselea sau de-a v-ati ascunselea).

Când însă copilul este în aer liber sau în parc la joacă, este în regulă să se joace liber, să descopere, să încerce să-și depășească limitele. Nu mai fi atât de temător pentru copilul tău, bucură-te că explorează, fii acolo dacă are nevoie de tine! Lasă-l pe toboganul cel mai sus! Fii lângă el dacă îi e frică apoi să coboare.

Dacă nu te ascultă mereu copilul, nu te stresa. Este normal să se răzvrătească uneori, nu-l certa non stop dacă vezi că ”iese din cuvântul tău”. Încearcă să vorbești cu el și adoptă altă abordare. Revizuiește mai întâi dacă este chiar important pentru tine ca el să se comporte într-un anumit fel. Repet, nu vorbim despre situațiile care necesită NU-uri. Acelea trebuie respectate, după ce te-ai gândit înainte care sunt NU-urile importante pentru tine, pentru valorile pe care vrei să le impui copilului tău.

Cred că în final toți ne dorim un copil educat, dar curajos. Care să știe să se comporte frumos, dar să se exprime liber. Care să respecte educatorii și profesorii, dar care să îndrăznească să gândească cu propria lui minte.

Ne dorim copii frumoși. Îi avem deja. Să îi educăm, dar să nu îi îngrădim. Și eu îmi fac griji. Nici eu nu știu cum și dacă voi reuși, dar asta îmi doresc mult.

Apropierea dintre frați și acceptarea bebelușului

Cu al doilea bebeluș totul trebuia să fie mai simplu. Știam tot ce e de făcut, aproape nimic nu mă mai speria. Cu excepția colicilor ce se intensificau seara, Briana a fost tare cuminte. A supt, a dormit noaptea, a fost relativ liniștită. Mă rog, cât poate fi un bebeluș. Nu mă gândeam însă cât de greu poate fi cu primul copil, la nașterea celui de-al doilea. Că se poate transforma într-un mic monstru, la propriu, nici măcar la figurat!

De la obiecte și jucării zburătoare prin casă, că începuse să arunce cu tot felul de chestii, la palme date bebelușului, la mofturi la mâncare și somn, la plâns din orice și nemulțumiri constante. Să nu mai vorbim de crizele specifice vârstei, care apăreau probabil chiar dacă nu se năștea și sora ei.

Sigur contează și diferența de vârstă, între Ingrid și Briana sunt 2,3 ani diferență.

Mă gândesc cu nostalgie la perioada de bebelușie a fetelor, dar și cu puțină groază.

Ce am făcut să apropii copiii între ei:

  1. Am citit fetiței mai mari cărți pe tema iubirii și acceptării fratelui. De exemplu: Vino cu mine elefănțelule (Paloma Wensell, Ulises Wensell), Iubire cât pentru doi (Jane Chapman), Imi ești foarte drag, ursulețule (Ulises Wensell), Am o surioară (Catherine leBlanc), Impreună (Ioana Chicet Macoveiciuc), Lupul cel mare și lupul cel mic (Nadine Brun-Cosme, Olivier Tallec), Mami, mă vei mai iubi dacă (Catherine le blanc, Eve Tharlet). Aceasta din urmă nu este neaparat despre frați, dar este despre convingerea copilului că este iubit necondiționat.
  2. Am încercat să o implic în îngrijirea bebelușului, nu prea a funcționat la noi, dar ar putea fi o idee pentru cei mai cooperanți.
  3. Am discutat și povestit și iar discutat la nesfârșit, pentru a înțelege că o iubesc la fel de mult. Știți probabil explicația clasică cu lumânarea: din flacăra unei lumânări aprindem o lumânare care arde la fel de tare, iar prima lumânare nu se stinge, va arde în continuare la fel. Așa și inima mamei, poate dărui iubire mai multor copilași, iar dragostea ei nu se micșorează, dimpotrivă, crește tot mai mult.
  4. M-am jucat cât de mult am putut cu Ingrid, fetița cea mare, cât timp Briana, fetița cea mică, dormea sau stătea liniștită. Apoi, o luam pe Ingrid cu mine dacă trebuia să fug la magazin de exemplu și era acasă soțul să stea cu Briana. Îi plăcea mult să fie doar cu mine, chiar și pentru scurt timp. Îi ziceam mereu că plecăm într-o scurtă aventură, iar ea era super entuziasmată.
  5. Nu am pus presiune pe Ingrid cu nimic: am lasat-o să plângă și am consolat-o. Am înțeles că suferă. Nu i-am spus mereu că e mai MARE și că trebuie să înțeleagă. Ea înțelegea și știa că e mai mare, dar era copleșită de toate sentimentele pozitive și negative.

Totuși, au existat multe momente tensionate, chiar dacă încercam mereu să gestionez cât mai bine situația. Speram mereu însă că va fi mai bine.

Ce am făcut greșit?

  1. Nu am dormit suficient. Deși aveam un bebeluș și un copil mic care se trezeau noaptea, eu ziua nu dormeam. Practic nu mă odihneam niciodată, eram mereu obosită și irascibilă. Ziceam mereu că rezist, că nu am nevoie de somn. Fizic nu mă resimțeam, dar psihic da, iar acum regret că nu am avut mai multă grijă de mine.
  2. Nu am cerut ajutorul nimănui, ziceam că pot să le fac pe toate. Am putut, dar a fost greu și parcă nu m-am bucurat așa cum ar fi trebuit de acea perioadă. Țineam morțiș să fiu eu o mamă bună, să fac mâncare și curat și să ies cu copiii afară și să le citesc și să…

A fost însă tot mai bine. Pe măsură ce Briana a crescut și a început să meargă, să vorbească, s-au jucat tot mai mult. Când le văd acum ce frumos se joacă, cum își fac planuri împreună și fac năzbâtii, îmi saltă inima de bucurie.

Ai răbdare și nu te critica prea aspru că nu este totul perfect, ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi!

Vacanța în Odessa cu copiii

Ne tot gândeam unde să mergem în vacanța de Paște. Nu voiam să rămânem în București, voiam să plecăm pe undeva, mai ales că imediat după Paște urma și 1 mai, așa că ne puteam bucura de o săptămână de vacanță. Am cochetat cu mai multe destinații, însă ne-am oprit la ODESSA.

De ce am ales Odessa față de alte locații?

  1. Drumul mai scurt, am făcut 8 ore cu mașina cu tot cu așteptatul 2 ore în vamă, deși nu era coadă, dar vă zic imediat de ce.
  2. Cazarea și mâncarea destul de ieftine.
  3. Nu mai fusesem în Ucraina, nu prea existau review-uri și eram curioși.

De ce am ezitat la început? Pentru că mai toate recenziile de călătorie despre Odessa, scurte la număr, relatau experiențe de 2-3 zile, iar noi intenționam să stăm o săptămână și mă tot gândeam că sigur nu vom avea ce face. Asta e, gândești greșit când nu știi despre ce este vorba 🙂

Odessa este port la Marea Neagră și este centrul economic al Ucrainei. Are plajă frumoasă și destul de mare, iar în jurul ei s-au contruit multe hoteluri noi și ansambluri rezidențiale, semn că zona se dezvoltă foarte mult și că reprezintă punct de atracție pentru investitori.

Să o luăm cu începutul.

Drumul spre Odessa nu a fost foarte obositor, este însă enervant că trebuie să aștepți în vamă, mai ales că treci mai întâi din România în Moldova, apoi din Moldova în Ucraina, o vamă una după cealaltă. Noi am trecut prin vama de la Galați și după ce am trecut de vămi am ajuns destul de repede. Drumul este întins, fără curbe, fără gropi. Bine de știut că în vama România-Moldova trebuie să cobori din mașină să mergi cu pașapoartele la ghișeu, nu vine vameșul la tine, cum se întâmplă de obicei. Pentru că nu am știut acest lucru, am mai pierdut vreo jumătate de oră…

Altceva bine de știut este că dacă mașina e pe firmă, trebuie să ai împuternicire tradusă în engleză (sau ucraineană). Nouă ne-au cerut și bine că am avut, altfel făceam drum întors acasă.

Cum am intrat în Odessa am fost puțin dezamăgiți, clădirile erau vechi, dărăpănate, orașul părea învechit și pustiu. Pe măsură ce ne apropiam de centru, peisajul se tot schimba în bine, clădirile istorice întreținute, cu iz modern. Apoi, am înțeles faptul că orașul nu se modernizase în partea dinspre România, ci spre mare și spre est, unde arăta total diferit.

Cazarea am ales-o prin Airbnb, un apartament simplu, dar situat în centru, langă strada lor pietonala, Deribasovskaya.

Pietonala este plină cu terase și restaurante, cofetării renumite, cafenele, magazine de tot felul, unele mai scumpe, altele mai ieftine. Mi-a plăcut nespus faptul că am găsit aici magazinul Monsoon cu reduceri pentru copii.

Pe pietonală s-au organizat în weekendul de Paște concert cu muzică pentru copii, ateliere pentru copii, spectacole de teatru cu tematica Paștelui. Totul foarte bine organizat.

Atracția principală pentru fete au reprezentat-o poneii îmbrăcați deosebit (cu aripi de înger, cu șa în culorile curcubeului, etc.), pe care i-au putut călări în curse scurte.

 

Una dintre clădirile spectaculoase al Odessei este Opera (Odessa National Academic Opera and Ballet Theater), reconstruită de arhitecții vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer în stil neo-baroc, după ce a ars în 1873, și redeschisă în 1887. De-a lungul timpului clădirea a fost transformată și renovată ca urmare a unui alt incendiu din 1925.

Inspirația noastră a fost că am rezervat bilete la spectacolul de operă pentru copii: ”Albă ca zăpada și cei șapte pitici”, iar fetele au fost impresionate. A durat 1,5 ore, cu pauză 10 minute. Chiar și Briana care avea 2 ani atunci a rezistat până la final. Piticii au fost jucați de copii, excelentă organizare!

Tot în centru am mai vizitat și Muzeul figurilor de ceară, deși nu mare, cuprinde destul staruri artistice și politice, merită vizitat, intrarea este foarte ieftină, nu mai rețin însă exact.

Zoo Biopark a fost o altă alegere de vizitat, ne-am gândit că este potrivită pentru copii și că le va aduce bucurie fetelor și chiar așa a fost. Deși nu e mare, sunt totuși ceva animale și se află imediat la ieșirea din oraș. Zebre, girafe, lup alb, urși, tot felul de maimuțe, broaște țestoase uriașe, alpaca și altele se pot vedea aici la zoo. Există chiar și un loc de joacă pentru copii în aer liber.

În altă zi am participat la un spectacol la Delfinariul Nemo, spectacol cu foci și delfini. Nu mai văzusem până acum delfini live și ne-au impresionat cât de prietenoși sunt și câte acrobații sunt capabili să învețe. Nu vreau să știu însă orele de muncă din spatele spectacolului și dacă sau cât sunt chinuiți / munciți de antrenori.

Litoralul Odessei este și el un punct de atracție, chiar dacă nu este sezon de plajă. Multe cafenele, baruri, magazine, multă lume. Foarte curat și civilizat. Plaja are nisip și este destul de mare, dar cred că în sezon și aici este foarte aglomerat.

Per ansamblu Odessa ne-a impresionat plăcut, este un oraș viu, mulți tineri, cafenele și restaurante pline aflate peste tot în oraș, nu doar în centru. Cafeaua foarte bună și ieftină. De prăjituri nu mai zic!

Merită să vă îndreptați ușor și spre est, nivelul de civilizație nu se compară cu cel vestic, este un amestec de influențe rusești și vestice, dar sunt sigură că vă poate impresiona.

Ingrid la finalul grupei mijlocii – grădinița în limba germană

Ingrid merge la o grădiniță în limba germană de lângă Parcul Circului.  Anul acesta a terminat grupa mijlocie.

La grupa mică interacțiunea educator – copii se face atât în limba germană, cât și în limba română. La finalul grupei mici știa câteva cântecele, făcea asocieri de cuvinte, știa să numere până la zece, denumea culori, animale și propoziții scurte de genul: Vreau apă., Multumim pentru masă., etc.

La finalul grupei mijlocii, cunoștințele acumulate sunt extraordinare. Atrag atenția asupra faptului că noi nu vorbim cu ea în germană în casă. Îi citesc zilnic în limba română, foarte rar îi mai citesc câte ceva simplu și în germană și de cele mai multe ori mă atenționează că nu pronunț bine.

Ce știe Ingrid după terminarea grupei mijlocii, la 4 ani și 8 luni:

-știe să numere în germană până la 30 (atât am auzit-o eu), în limba română mai sare peste câte-un număr, dar cu ajutor ajunge până la 100.

-vorbește cu colegii ei doar în limba germană, inclusiv atunci când se joacă singuri, fără să îi coordoneze educatoarea.

-înțelege perfect o poveste simplă și reușește să o redea cu cuvintele ei.

-înțelege toate indicațiile în limba germană date de educatoare.

-știe multe cântece în germană.

– îi place să facă multe activități din caiete speciale pentru vârsta lor: să găsească 5 diferențe între două imagini, să găsească traseul prin labirint între două puncte, să numere și să compare mulțimi, să găsească obiectul lipsă dintr-o anumită înșiruire, etc.

-pictează mult și-i place să-și imagineze situații variate. Îi place să picteze în special curcubeie, sub forma: ponei-curcubeu, pian-curcubeu, fetițe cu păr-curcubeu.

A crescut frumos, a evoluat mult, purtăm tot felul de discuții, mă întreabă multe lucruri, se întreabă despre moarte – suflet – viață. E mult mai înțelegătoare și mai răbdătoare. Și-a făcut prietene la grădiniță, se simte tare bine acolo.

După doi ani de tantrumuri și revolte, perioada aceasta mi se pare un fel de ”luminița de la capătul tunelului”. Ingrid e bine, e așa cum îmi doream să o văd crescând: iubitoare, înțeleaptă, curajoasă.

Recomandare carte pentru copii: Absolut nimic – Wanda Gag

M-am gândit să încep o serie de articole care conțin recomandări de cărți pentru copii, dintre cele citite și iubite de fetele mele.

Astăzi scriu despre Absolut nimic, cumpărată de la Anactronic, pe care i-am citit-o aseară lui Ingrid. Cred că merge după 3 ani, pentru copiii puțin mai răbdători la citit, adică are mai puține imagini și totuși ceva mai mult text decât cărțile care mizează mult pe imagini.

Autoarea, Wanda Gag, este o premiată autoare, ilustratoare, traducătoare americană, care a trăit în perioada 1893 – 1946.

Povestea este tare frumoasă. Este o carte despre iubirea dintre frați, despre acceptarea celuilalt așa cum este el, despre prietenia dintre copii și animale, despre strădania de a reuși ce ți-ai propus.

După ce am terminat-o, Ingrid (4,8 ani) m-a întrebat:

-Mami, de ce este așa de frumoasă cartea asta?

Este vorba despre trei cățeluși care locuiesc într-o parte uitată a fermei, fiecare în căsuța lui caracteristică pentru el: cățelul cu urechi ascuțite în căsuța cu acoperișul ascuțit, pe nume Ascuțilă, cățelul cu urechi cârlionțat în căsuța cu acoperișul cârlionțat, pe nume Cârlionț, iar în căsuța cu acoperișul rotund locuiește un cățel invizibil, pe nume Absolut nimic.

Cei trei cățeluși sunt frați, iar cățelușii vizibili îl încurajează pe frățiorul invizibil că ei îl iubesc așa cum este.

Într-o zi, la căsuțele cățelușilor vin doi copii, un băiețel și o fetiță, care iau cu ei cei doi cățeluși, care le promit că vor avea grijă de ei și că vor fi prieteni. Absolut nimic, care urma să fie părăsit de frații lui, se ține după ei în speranța că vor rămâne împreună, însă pe drum obosește și adoarme. Când se trezește aceștia nu mai sunt. Dezorientat și debusolat începe să îi caute, așa ajungând la o scorbură sub formă de căsuță. Aici, o stâncuță îl învață o magie pentru a deveni vizibil: timp de nouă zile, la răsăritul soarelui, trebuie să se învârtă și să se învârtă până amețește. În fiecare zi stâncuța venea și îl vedea pe cățel conturându-se.

În a noua zi, Absolut nimic devine un cățel frumos cu urechi rotunde, ca și căsuța în care locuia. Pornește din nou în căutarea frățiorilor. Într-un timp îi zărește pe cei doi copii aducând cele trei căsuțe ale cățeilor spre noul lor cămin, zărește căsuța lui cu acoperiș rotund și îi regăsește pe frățiorii lui pe care îi pierduse.

Povestea se termină cu sentimentul că iubirea dintre frați învinge orice, că prietenia dintre copii și animale este cea mai frumoasă.

Cum să ne educăm copiii?

Să se respecte pe ei înșiși!

Să nu-și bată joc de corpul și de sufletul lor. Să nu lase pe alții să îi rănească la nesfârșit.

Să reușească să se cunoască așa cum sunt!

Fiecare dintre noi are o anumită valoare. Este bun la cel puțin un lucru. Copiii au talente, chiar dacă nu sunt toți talentați la matematică sau alte științe exacte, chiar dacă nu reușesc să facă performanță la școală. Fiecare are nivelul lui, capacitatea lui, ritmul lui. Nu contează, atâta timp cât sprijinim copilul să continue și să descopere ce îi place. Cuiva îi place robotica, altuia îi place să gătească. Cuiva îi place fizica, altuia îi place fotbalul. Cuiva îi plac limbile străine, altuia îi place desenul. Ce păcat să facă facultăți dacă nu vor face nimic cu ele. Da, facultatea e la modă, dar e păcat. Nu sunt mulți care-și doresc să lucreze intr-un birou și totuși o fac. În plus, cei ce lucrează în birou nu înseamna că au venituri mai mari sau satisfacții mai mari. Pe de altă parte, cei care aleg o facultate, să fie una care li se potrivește. Sunt destui tineri indeciși și dezorientați, iar părinții se simt la fel.

E greu, dar dacă sprijinim copiii de mici, să se descopere și să încerce lucruri noi, șansele de a reuși sunt mai mari.

Să-i respecte pe cei din jurul lor!

Să nu jignească și să nu facă rău intenționat. Să nu râdă de ceilalți. Să nu bârfească. Să nu invidieze.

Copiii însă fac ce vâd în casă. Dacă părinții bârfesc, sunt răutăcioși și invidioși, așa vor fi și copiii. Să încercăm să fim mai buni, pentru noi și copiii noștri.

Să respecte educatorul, învățătorul și apoi profesorii, directorul și colegii de muncă. Să nu fure munca altuia, să aprecieze munca lui.

Să respecte mediul înconjurător!

Să nu distrugă natura, să înțeleagă că avem nevoie să protejăm mediul, că vor avea nevoie de el și generațiile viitoare, să păstreze curățenia pe străzi și prin parcuri, în vacanță la munte sau la mare.

Să mănânce sănătos și să facă mișcare!

Chiar dacă e greu să gătiți constant, e foarte important pentru copii să mănânce sănătos. Să înțeleagă de ce trebuie să mănânce sănătos, să se obișnuiască să mănânce sănătos. Mâncați în familie, bucurați-vă împreună! Gătiți simplu, sunt multe mâncăruri care se fac rapid, dar contează atât de mult!

Să facă sport cât de mult vrea. Să iasă afară, să se joace liber.

Nu orice sport necesită mulți bani. Sa sară coarda, să alerge, să se joace cu mingea, să meargă pe bicicletă. Mai bine mai mult afară decât mult la televizor.

Să respecte munca!

Să nu simtă munca drept o corvoadă, să o ia ca atare. Trebuie să muncești ca să obții ceva, nu să obții venituri încercând să ocolești munca, să speculezi, să furi. Munca nu e rușinoasă, niciun fel de muncă. Munca trebuie să ne aducă satisfacție, că am realizat ceva, că am obținut performanță sau că ne-am îndeplnit sarcinile.

Să respecte munca celor din jur: a colegilor, a părinților, a soției/soțului. Să înțeleagă că, indiferent dacă are sau nu personal responsabil cu curățenia la serviciu sau acasă, nu înseamnă că poate face mizerie întruna.

Să fie pozitivi!

Atât de multe persoane din jurul nostru se consumă repede din orice li se întâmplă. Stres pentru orice viroză a copiilor, stres pentru metroul aglomerat, stres pentru străzile pline de mașini si lipsa parcărilor, stres pentru ploaia care se anunță, stres dacă e prea cald sau prea frig, stres că iar trebuie să faci curat, deși tocmai ai făcut. Oameni înscruntați, oameni care răbufnesc tot mai des.

Să ne dăm răgaz să respirăm, să ne liniștim, să dormim cât mai mult. Să îi observăm pe cei din jurul nostru, să petrecem timp cu cei dragi.

Să nu fim in competiție continuă cu toți.