Ascultă emoțiile copilului tău!

Cu greu am învățat, și încă încerc să învăț cât se poate de mult, că cei doi copii ai mei sunt diferiți și să îi apreciez în mod diferit, pentru ce este fiecare.

Dacă Briana e mereu veselă, prietenoasă, lipicioasă, e iubită de toată lumea, e vorbăreață, Ingrid e mai timidă, procesează mai greu schimbările de orice fel, inclusiv în vacanțe se adaptează mai greu cu locurile noi, îi plac rutinele, e mai analitică.

Am considerat mereu, greșit, că Ingrid are un temperament dificil, pentru că MIE mi-a fost mai greu cu ea, că nu am reușit să o cunosc și să o înțeleg de la început. Au fost mereu urcușuri și coborâșuri în relația noastră, iar momentele bune au fost atunci când am acceptat-o mult mai mult, când nu am pus presiune pe ea să se schimbe, să facă totul așa cum zic eu pentru că eu sunt mama și pentru că știu mai bine.

Am învățat în timp că Ingrid are nevoie să se impună mai mult ca Briana, să fie văzută, ascultată și înțeleasă, să fie independentă, să-și creeze propriile ritualuri. Să salute pe cine vrea, să fie prietenoasă cu cine vrea ea, să se joace când și cu cine vrea ea. Ingrid de mică a vrut să se îmbrace doar cu ce alege ea, Briana nu a avut niciodată o problemă cu asta. Briana vrea să facă mai mult cum zic eu, Ingrid vrea să facă mai tot timpul cum zice ea.

Cel mai mult contează ca eu să o observ pe Ingrid și să reușesc să o ascult atunci când ea îmi transmite că vrea să fie ascultată, deși nu prin cuvinte, ci prin comportament.

Adică, când e irascibilă, când e nervoasă fără un motiv anume, când are vreo criză de furie, când refuză să coopereze, când se încăpățânează mai mult ca de obicei, să fiu atentă care sunt de fapt nevoile ei. E greu, nu îmi iese tot timpul, mai ales că o compar fără să vreau cu sora ei care cooperează fără probleme și fără eforturi din partea mea în mare parte a timpului.

E important să observăm și înțelegem emoțiile copiilor noștri, să fim atenți la semnalele pe care ni le transmit. Să nu ne încăpățânăm noi mai mult ca ei, să nu ne impunem atât de mult propriile emoții și gânduri. Altfel, nu vom înțelege de exemplu de ce nu se pot adapta la grădiniță, de ce lovesc alți copii, de ce nu mănâncă, de ce poate nu lovesc colegii la grădiniță, dar vin acasă și își lovesc fratele/sora, etc.

E imporant să le arătăm dragostea noastră permanent, chiar dacă nu îi scutim de la respectarea regulilor, nu le dăm ciocolată sau timp în plus la telefon, doar pentru că asta cer ei.

Să avem răbdare cu noi și cu ei…

Cumpărăm televizor pentru grădinițe?

Explicați-mi și mie, cum adică părinții trebuie să facă chetă pentru a cumpăra plasmă în sala de clasă de la grădiniță? În primul rând eu mi-aș pune semne de întrebare dacă deja există televizor în vreo sală, dar să mai pun bani pentru achiziționarea unuia…

Odată cu începerea grădiniței, am auzit cum se practică tot felul de strângeri de fonduri din partea părinților. Am înțeles că statul nu oferă nimic pentru educația celor mici, sau dacă oferă, pe ce se cheltuie banii? La prima ședință cu părinții se stabilește fondul clasei, pentru că nu există nimic, nimic, nimic pentru copii. Nici creioane, nici hârtie, nici acuarele, nici șervețele, nici jucării, doar o clasă goală și o educatoare depășită numeric.

Copiii au însă nevoie de multe materiale pentru activitatea de la grădiniță și înțeleg, deși e frustrant, că părinții trebuie să contribuie și să sprijine financiar educația copiilor lor.

Daaaar, cum poți cere părinților bani pentru televizor în sala de clasă? De ce au nevoie de plasmă? De ce a ajuns televizor sursa de calmare a copiilor, de educare, de joc și învățare? Atât de mult a decăzut sistemul de educație românesc, încât copiii sunt abandonați în fața televizorului încă de la grădiniță, chiar de către educatoarele care ar trebui să facă cu totul altceva?

Se știe cât de nociv este lăsatul copiilor mult timp în fața ecranelor, e inadmisibil ca educatoarele să abuzeze chiar ele de ecrane. Sunt cu atât mai frustrată cu cât aud tot mai mulți părinți că în sala de clasă a copiilor de grădi sunt televizoare și că sunt pornite încă de când sunt preluați copiii. Nu înțeleg, acum televizorul trebuie să înlocuiască brațele și vorbele bune ale educatoarei?

Offf, în loc să avansăm, parcă ne afundăm tot mai mult. Degeaba toate protestele oamenilor, degeaba vrem să schimbăm liderii politici incompetenți, degeaba ne frustrăm că nu funcționează instituțiile statului, că nu avem spitale dotate, etc. Dacă încă de la grădinițe lucrurile funcționează anapoda și educația copiilor suferă încă de la rădăcină, cum poate înflori societatea noastră?

La grădiniță pe vremea mea…

Deși au trecut deja 30 de ani de când am terminat grădinița, tot îmi amintesc crâmpeie din perioada aia. Mie mi-a plăcut tare mult și mama îmi povestește că nu am lipsit niciodată, nici măcar o zi. Pe atunci nu circulau nici brontozaurii care se perindă pe acum prin grădinițe, așa că nici nu mă îmbolnăveam. Mă lua zilnic la ora 12, nu mâncam la grădi, căci mama nu lucra, se ocupa de mine și de fratele meu. Știu, am fost dintre cei norocoși. Eu abia când am împlinit 10 ani am rămas singură acasă, mama angajându-se între timp.

Am făcut grădinița în trei orașe diferite, căci părinții se tot mutau dintr-un loc într-altul. Mă împrieteneam repede cu noii colegi, eram toți destul de simplu îmbrăcați, nu prea erau diferențe între noi. Cu excepția unora, foarte puțini la număr, care chiar erau neîngrijiți și știam că au păduchi.

De la grădiniță, în afară de sentimentul că mă simțeam bine cu copiii, am rămas cu câteva momente pe care mi le amintesc foarte bine.

Prima oară știu că aveam vreo 3 ani și puțin, eram la grupa mică, iar educatoarea a organizat o piesă de teatru cu noi, pe care a introdus-o într-un spectacol pe scena Casei de Cultură a orașului. Nu știu exact ce eveniment a fost, dar erau și niște francezi care făceau poze pentru o revistă.

Ce m-a marcat este că, deși îi zisesem mamei că doamna educatoare a zis să port o rochiță maro (eram turița din piesa cu același nume), mama ce s-a gândit ea: ”Cum să dau copilului rochiță maro, lasă că știu eu ce rochiță să îi dau!”. Și mi-a dat o rochiță albă, cu volane, mi-a pus și niște mărgele la gât, care săreau toate o dată cu mine când săream cât era scena de mare și cântam: ”eu sunt turița umflată/ de prin ladă adunată/ în cuptor sunt rumenită/ și de vulpe păcălită… sau mă rog, asta e ce îmi aduc aminte… Țin minte perfect cum m-a certat educatoarea în spatele scenei că nu aveam rochiță maro, credea că nu i-am spus mamei. Mama, în schimb, era tare mândră de mine!

Un alt moment pe care mi-l amintesc bine este când mă certam cu prietena mea pe o păpușă, pe care nu voiam să o cedăm niciuna, așa că am primit un pumn în nas și mi-a curs sânge. Ne-am împăcat repede, desigur, mai ales că băiatul educatoarei care era coleg cu mine și care mă simpatiza, a stat tot lângă mine până mi-a trecut. Asta a fost pentru mine o mare dovadă de dragoste la vârsta aia!

Mai țin minte cum ne pregăteam de serbările de Crăciun și care mie îmi plăceau tare mult. Cântam, dansam, spuneam poezii. De Moș Crăciun mi-era cam frică însă.

Într-un an, eram la grupa mijlocie cred, ne-a dat educatoarea câteva versuri la fiecare să le învățăm pentru serbare. Când a văzut mama că am doar patru versuri, s-a gândit că pot mai mult și mi-a dat ea o poezie mai mare, că de’, eu trebuia să fiu mai cu moț. Și mi-a dat să învăț ”Pomul Crăciunului” de George Coșbuc, care noroc că era o poezie deosebită, și mi-a zis să îi spun educatoarei că eu știu o poezie mai frumoasă. S-a gândit probabil educatoarea că m-a pus mama să învăț altceva și a acceptat poezia cea lungă pe care am repetat-o intens acasă cu mama. O știu și acum, jur!

În mare, știu că ne jucam mult. Când am mers la școală nu știam nici să scriu, nici să citesc, nici să socotesc. Nu se făceau toate astea la grădi. Dar era frumos! Sper ca și copiii mei să rămână cu amintiri frumoase, chiar dacă vremurile nu mai sunt aceleași…

Atitudini ”răutăcioase” la grădiniță

Mă gândeam inițial să vorbesc despre bullying. Apoi mi s-a părut cam mult să încep să vorbesc despre asta la copii așa mici. Așa că am decis să le numesc atitudini ”răutăcioase”.

Să nu se înțeleagă greșit. Copiii nu sunt răi. Mai ales la vârste așa mici, cum sunt cei de grădiniță. Dar uneori comportamentul lor îi rănesc pe cei din jur și uneori chiar intenționat. Consecințele pot fi destul de dure, cum ar fi retragerea copilului de la grădinița unde nu se poate adapta, căci nu este primit în grupul copiilor.

Concret: acum puțin timp mama unei colege de-a lui Ingrid m-a anunțat că o mută pe fetiță din grădiniță, pe motiv că nu a fost acceptată în grup.

Șoc! Cum? Eu știam că fetele au un grup fain, că sunt binevoitoare, că își fac cadouri, că vor să se întâlnească, să se joace împreună, că abia așteaptă să se vadă… Credeam că experiența pozitivă a lui Ingrid este a tuturor.

Se pare că nu. Se pare că unii copii plâng noaptea că nu se joacă nimeni cu ei la grădi, că nu reușesc să facă cine știe ce activități, că se frustrează când nu înțeleg tot ce zice Frau în germană. Se pare că unii copii nu mai vor să vină la grădi, căci aici unde trebuie să învețe multe lucruri noi, prin joacă și prin activități, unde trebuie să se dezvolte frumos și să deprindă competențe, nu pot evolua, căci se simt mereu dați la o parte.

Am început să o descos pe Ingrid, după ce am vorbit cu mama colegei ei și încet, încet a început să-mi povestească despre ce mai vorbesc ele la grădi și așa am început să înțeleg și reacții și chiar crize de-ale ei din trecut.

Cum se pot răni verbal copiii?

– Nu-mi place rochița ta!

– Nu vreau să-ți dau mâna ție!

– Nu vreau să stau lângă tine!

– Mie- mi place mai mult de X decât de tine!

– Nu mai sunt prietenă cu tine!

– Eu mă joc cu X, nu cu tine!

Mă scuzați, am exemple doar din partea fetelor către fete, așa e cazul la noi.

Sunt câteva replici dureroase pentru cei care le primesc. Sunt copii care plâng acasă, refuză să mai vină la grădiniță, se produce practic un scurtcircuit, iar copilul, pe fondul frustrării, nu mai poate acumula nici informații noi, deprinderi noi și așa mai departe. Alți copii, cazul lui Ingrid, se ambiționează să se integreze, insistă să se joace cu copiii, chiar dacă au fost inițial respinși, însă vin acasă și încep cu crize de furie sau cel puțin replici tăioase multe la număr.

Ce putem face?

Să încercăm să descoasem cât mai mult copilul, să ne povestească cât mai mult din ce se întâmplă la grădiniță, ca să putem înțelege ce se îmtâmplă și să îl susținem moral permanent.

Să încercăm să fim și noi pozitivi, să nu fim nervoși și supărăcioși constant. Ei vor prelua din atitudinea noastră și vor trece mai ușor peste micile răutăți ale copiilor din grădi. Eu am văzut la fetele mele că preiau tot ce văd la mine, absolut tot. Temeri, frici, anxietăți, dar și atitudine pozitivă, dorința de a reuși, răbdare sau lipsa de răbdare…

Dacă totuși nu se poate integra în grupul respectiv, poate într-adevăr ar trebui încercată varianta schimbării grădiniței.

Și cred că e important să nu punem mare presiune pe copil, să îl lăsăm în ritmul lui. Să se împrietenească încet, să facă pași mărunți dacă așa e nevoie. Să facă un pas în spate dacă așa simte. Să pornească din nou, cu mai mult curaj. Să îl ghidăm constant și să îi fim alături, indiferent de situație. Să îi arătăm mereu că îl iubim, indiferent de reușita lui.

E greu și frustrant și pentru părinte și pentru copil.