Diferență mică între frați

Sunt cea mai împlinită mamă când le văd cum se joacă, cum cea mică vrea să fie ca cea mare, cum îi copiază comportamentul și o idolatrizează, când se strâng în brațe și se iubesc. Nu sunt toate roz, se mai ceartă, își mai iau jucăriile una alteia, concurează, dar până la urmă asta înseamnă să ai o soră.

Între Ingrid și Briana sunt 2,3 luni și 2 săptămâni diferență. A fost greu până Briana s-a apropiat de vârsta de 2 ani și deja începea să vorbească și să se înțeleagă cu Ingrid și deci, să se joace împreună.

Acum au același program de somn, același program de grădiniță, iar asta e o mare ușurare. De la 9 la 5.30 sunt la grădi, Ingrid intră acum grupa mare, iar Briana grupa mică. Anul acesta Briana a fost la grupa mini. Deși Ingrid a fost un an fără Briana la grădiniță, anul acesta când Briana a început și ea și se îmbolnăvea câteodată, Ingrid începea să plângă că nu vrea să rămână fără sora ei. Atât de mult s-au obișnuit împreună.

Le place să se joace împreună, să coloreze (Briana mai mult mâzgălește, dar vrea să facă ce face sora ei), să alerge, să petreacă pur și simplu timp împreună.

Când se ceartă, Ingrid îi spune Brianei:

-Nu mai sunt prietenă cu tine! Nu mai fac baie cu tine! Nu mă mai joc cu tine!

Iar Briana cedează imediat, de teamă ca sora ei să nu pună în aplicare amenințările.

Briana îi spune și ea:

-Tut tupălată pe tine!

Nici lui Ingrid nu-i convine, vine imediat la mine:

-Maaaami, Briana e supărată pe mineeee!

Se împacă repede, se ceartă iar și tot așa.

Sunt și eu mult mai relaxată. Miile și milioanele de explicații cu nu lovi!, nu smulge! nu arunca! încep să dea roade. Și ce bine e să le văd împreună. Am uitat cât mă măcinam că uneori nimic din ce făceam nu funcționa. Dar uite, a funcționat pe termen lung.

În parc mi se spune deseori că uite ce bine e cu doi copii. Și așa este. Când o aveam doar pe Ingrid și ieșeam în parc, dacă nu era vremea tare frumoasă, de multe ori eram doar noi în parc. Mă gândeam atunci: ce bine ar fi să am doi copii să nu aștept să vină alți copii în parc să aibă cu cine să se joace!

Iar timpul trece repede și greu devine mai ușor. Casa e mult mai animată, e mereu zgomot, se râde, se plânge, dar ele sunt pentru mine, zilnic, cea mai mare bucurie.

Apropierea dintre frați și acceptarea bebelușului

Cu al doilea bebeluș totul trebuia să fie mai simplu. Știam tot ce e de făcut, aproape nimic nu mă mai speria. Cu excepția colicilor ce se intensificau seara, Briana a fost tare cuminte. A supt, a dormit noaptea, a fost relativ liniștită. Mă rog, cât poate fi un bebeluș. Nu mă gândeam însă cât de greu poate fi cu primul copil, la nașterea celui de-al doilea. Că se poate transforma într-un mic monstru, la propriu, nici măcar la figurat!

De la obiecte și jucării zburătoare prin casă, că începuse să arunce cu tot felul de chestii, la palme date bebelușului, la mofturi la mâncare și somn, la plâns din orice și nemulțumiri constante. Să nu mai vorbim de crizele specifice vârstei, care apăreau probabil chiar dacă nu se năștea și sora ei.

Sigur contează și diferența de vârstă, între Ingrid și Briana sunt 2,3 ani diferență.

Mă gândesc cu nostalgie la perioada de bebelușie a fetelor, dar și cu puțină groază.

Ce am făcut să apropii copiii între ei:

  1. Am citit fetiței mai mari cărți pe tema iubirii și acceptării fratelui. De exemplu: Vino cu mine elefănțelule (Paloma Wensell, Ulises Wensell), Iubire cât pentru doi (Jane Chapman), Imi ești foarte drag, ursulețule (Ulises Wensell), Am o surioară (Catherine leBlanc), Impreună (Ioana Chicet Macoveiciuc), Lupul cel mare și lupul cel mic (Nadine Brun-Cosme, Olivier Tallec), Mami, mă vei mai iubi dacă (Catherine le blanc, Eve Tharlet). Aceasta din urmă nu este neaparat despre frați, dar este despre convingerea copilului că este iubit necondiționat.
  2. Am încercat să o implic în îngrijirea bebelușului, nu prea a funcționat la noi, dar ar putea fi o idee pentru cei mai cooperanți.
  3. Am discutat și povestit și iar discutat la nesfârșit, pentru a înțelege că o iubesc la fel de mult. Știți probabil explicația clasică cu lumânarea: din flacăra unei lumânări aprindem o lumânare care arde la fel de tare, iar prima lumânare nu se stinge, va arde în continuare la fel. Așa și inima mamei, poate dărui iubire mai multor copilași, iar dragostea ei nu se micșorează, dimpotrivă, crește tot mai mult.
  4. M-am jucat cât de mult am putut cu Ingrid, fetița cea mare, cât timp Briana, fetița cea mică, dormea sau stătea liniștită. Apoi, o luam pe Ingrid cu mine dacă trebuia să fug la magazin de exemplu și era acasă soțul să stea cu Briana. Îi plăcea mult să fie doar cu mine, chiar și pentru scurt timp. Îi ziceam mereu că plecăm într-o scurtă aventură, iar ea era super entuziasmată.
  5. Nu am pus presiune pe Ingrid cu nimic: am lasat-o să plângă și am consolat-o. Am înțeles că suferă. Nu i-am spus mereu că e mai MARE și că trebuie să înțeleagă. Ea înțelegea și știa că e mai mare, dar era copleșită de toate sentimentele pozitive și negative.

Totuși, au existat multe momente tensionate, chiar dacă încercam mereu să gestionez cât mai bine situația. Speram mereu însă că va fi mai bine.

Ce am făcut greșit?

  1. Nu am dormit suficient. Deși aveam un bebeluș și un copil mic care se trezeau noaptea, eu ziua nu dormeam. Practic nu mă odihneam niciodată, eram mereu obosită și irascibilă. Ziceam mereu că rezist, că nu am nevoie de somn. Fizic nu mă resimțeam, dar psihic da, iar acum regret că nu am avut mai multă grijă de mine.
  2. Nu am cerut ajutorul nimănui, ziceam că pot să le fac pe toate. Am putut, dar a fost greu și parcă nu m-am bucurat așa cum ar fi trebuit de acea perioadă. Țineam morțiș să fiu eu o mamă bună, să fac mâncare și curat și să ies cu copiii afară și să le citesc și să…

A fost însă tot mai bine. Pe măsură ce Briana a crescut și a început să meargă, să vorbească, s-au jucat tot mai mult. Când le văd acum ce frumos se joacă, cum își fac planuri împreună și fac năzbâtii, îmi saltă inima de bucurie.

Ai răbdare și nu te critica prea aspru că nu este totul perfect, ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi!