Nașterea la Municipal/ Spitalul Universitar București

Aveam 38 de săptămâni și 5 zile, iar burta imi era cam mare. Totuși, nu mă mișcam așa greu, mă simțeam relativ bine, cu excepția momentelor când bebe îmi apăsa pe „ceva” la coloană și săream în sus de durere.

În ziua aia, pe 5 noiembrie, fusesem la consult la doctor, era miercuri, iar doctorița m-a chemat luni pentru cezariana. Nu ne grăbeam, deși colul se deschisese, dar din cauza poziției pelviene complete a bebelușului, adică stătea cu fundul în jos și cu picioarele strânse la piept, cică puteam să mai așteptăm.

Buuun. Noaptea, am niște dureri ușoare, așa ca la menstruație sau poate chiar mai ușoare. La un moment dat mă duc la baie și simt că mi se rupe apa. Mă întorc la soț să-i dau vestea, iar el mă ceartă plin de emoții că am urcat scările până la etajul 6. O anunț pe mama apoi, care venise pentru nașterea mea la noi. Foarte impacientată mă pune să sun doctorița. Îmi păstram calmul foarte bine, nu știu cum am reușit.

Sun doctorița care mă cheamă urgent la spital. Trebuia să nasc neaparat prin cezariană, căci dioptriile mele imense, -10 și -12 erau risc de ruptură de retină.

Nu voi uita niciodată cât de calmă eram eu. Am luat taxi, căci soțul tocmai împrumutase mașina unui prieten, iar pe drumul spre spital mă sună doctorița să mă întrebe pe unde umblu și de ce nu mai ajung. Cred că abia atunci am început de fapt să mă agit.

La spital totul s-a derulat foarte repede. M-am prezentat la camera de gardă, căci așa fusesem învățată și le-am spus că eu cred că mi s-a rupt apa. M-au consultat și într-adevăr eram deja dilatată de 3 degete jumate. M-au dus repede la ecograf, unde doctorul de gardă a constatat poziția pelviană și lichidul care curgea continuu. Toată lumea a început să se impacienteze. M-au dus repede la etajul 5 la nașteri, mi-au luat analize și a venit și doctorița mea să mă preia, bucuroasă că e pe tură cu un anestezist OK și că scap prima cu operația. Puteam să aștept și toată ziua, după alți doctori și alte paciente…

M-a prezentat anestezistei și asistentei șefe, și m-a condus în sala de nașteri. Acolo m-au urcat pe masă, domnul care se ocupa cu transportul de după operație m-a ținut și țin minte că a încercat chiar să glumească ca să-mi distragă atenția de la anestezie. Nu m-a durut. Chiar deloc. Însă m-a cam deranjat când mi-au pus sonda și mi-au iritat uretra care m-a durut la urinare încă o săptamână după operație.

Apoi a început operația. La un moment dat m-a luat tremuratul și amețeala. I-am spus asistentei șefe și mi-a pus ceva în perfuzie care m-a liniștit foarte ușor. Tremuratul a continuat, chiar îmi făceam griji că poate greșește doctorița ceva din cauza asta.

Asistenta mă anunță că îl scoate pe bebe, dintr-o dată aud un țipăt puternic și pe bebelina mea vânătă. Nu mi-au arătat-o, au pus-o direct pe masa neonatoloagei. M-au întrebat doar de vaccinuri, am încuviințat și cam asta a fost tot. La scurt timp s-a încheiat și operația, m-au dus apoi în postoperator. 7.55 a fost ora nașterii.

La postoperator tremuram groaznic, știu că am spus asistentei de acolo că mi-e frig și a comentat: ba mi-e frig, ba mi-e cald, cică! Da, doamnă, voiam să-i zic, de parcă eu vreau să nu-mi fie bine! Dar am tăcut, căci parcă așa am mers, pregătită să nu mă supăr din orice, să nu las orice nimic să-mi ia din bucuria nașterii.

Dupa aproximativ 15 minute mi-au adus fetița. Asistenta a pus bebele la sân, iar minunea s-a întâmplat. A supt! Nu știu ce și cât a curs, dar sugea și stătea liniștită la sânul meu. Un sentiment extraordinar! Ingrid a mea de 3500 g, bebelușul meu perfect sugea! M-am simțit atât de împlinită! Primul pas important a fost făcut. Nu mai simțeam nicio durere, doar bucurie imensă!

Ce am apreciat la spitalul Municipal a fost modul în care s-au ocupat de copil și câte m-au învățat despre îngrijirea bebelușului. Mai multe poziții de alăptat, cum trebuie ținut, cum trebuie spălat, cum trebuie mângâiat să-i treacă colicii. Și sincer vă spun: nu am dat niciun ban asistentelor de bebeluși. Pentru că mereu când veneau erau cu bebelușul, iar eu nu voiam să pun mâna pe bani și apoi pe bebe. Și nu mi s-a părut că a influențat în vreun fel comportamentul lor față de mine și față de bebe.

La Municipal există politica conform căreia mama și bebelușul trebuie să stea împreună în salon. Adică naști, stai cât stai în postoperator (în cazul meu de la 8 la 16), iar apoi te duc în salon unde îți dau în primire copilul. E un fapt extraordinar, căci așa începe să se închege deja relația mamă-copil. Însă și fooaaarte greu, având în vedere faptul că tu abia te miști, te dor toate, ești obosită și epuizată.

Experiența mea la Municipal a fost una pozitivă, m-am dus pregătită sufletește pentru mai rău.

Povestea noastră în 3 și apoi în 4 acolo a început și a avut un început bun, deși nu a fost totul perfect.