Copilul tău este fericit?

Da! Dacă și tu ești bine cu tine. Dacă zâmbești mai mult decât ești furioasă. Dacă râzi mai mult decât plângi. Dacă te trezești și te bucuri de ziua care tocmai începe. Dacă iubești și arăți celor din jur că îi iubești. Dacă petreci timp cu el și îl vezi pe el și te dedici lui în timpul ăla, fie el și scurt.

Copilul tău te vede și te simte. Copilul tău preia din bucuria ta, din reușitele tale, din împlinirile tale. Preia și dezamăgirile, neputințele, suferința. Nu-i nimic. Le avem cu toții, căci suntem oameni. Dar nu trebuie să te învingă, să te răpună. Nu trebuie să te încarce.

Chiar dacă nu reușești tot ce îți propui, bucură-te de tot ce ai realizat până acum. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. Doar tu să fii mulțumită cu tine. Conștiința este a ta, nu a celor din jurul tău.

Oprește-te din când în când din fuga zilnică. Respiră și meditează. Poți învăța multe de la tine. Și bucură-te cât poți de mult.

O importantă învățătură pe care o poți transmite copilului tău este faptul că în viața trebuie să fii pozitiv. Așa va putea trece peste multe necazuri, eșecuri sau chiar tragedii. Pentru că se întâmplă multe, iar o gândire pozitivă îl va ajuta mult.

Nu-ți fă însă un scop din a-ți face copilul fericit și nu-l ține în ”bula fericirii”. El trebuie să învețe să dobândească starea de bine, experimentând mai multe stări: frustrare, plictiseală, nervozitate, supărare, dezamăgire, teamă. Și astea sunt ale noastre, să învățăm să le trăim și pe acestea și să nu facem un capăt de țară din fiecare trăire negativă. Dacă tu nu te simți confortabil să experimentezi toate aceste trăiri, nu știu cum ai putea să-ți înveți copilul să o facă. Fiecare dintre noi avem de lucru și cu noi însene/înșine.

Văd atât de multe mame prin parc care nu suportă să-și vadă copilul plângând și nu înțeleg de ce. Da, nu ne place că plânge copilul, dar nu este o soluție să facem totul pe placul lui doar ca să nu plângă. Nu va învăța nimic din faptul că tu-i dai jucăria altui copil pe care o vrea neaparat sau chiar telefonul /tableta, doar ca să nu mai plângă.

Plânsul poate fi și el vindecător, și pentru noi și pentru copil. Este ca un instrument de liniștire și vindecare, de eliberare a frustrării și nervilor. Cred că observând cu atenție copiii noștri și observându-se cu atenție pe noi, putem să ne bucurăm mult mai mult de perioada de părințeală și să avem o relație frumoasă cu copiii.

Este o interdependență între starea noastră de bine și starea copilului de bine, între liniștea noastră și liniștea copiilor. Așa că, dacă vrei un copil fericit și împlinit, vezi dacă trebuie să adopți și tu o altă atitudine, după ce ai stabilit înainte ce înseamnă pentru tine să fii fericit(ă). 🙂

Tu ești un părinte echilibrat?

Peste tot prin parcuri, restaurante, săli de așteptare la diverși medici sau în alte locuri cu copii, vezi tot felul de comportamente ale copiilor și ale părinților.

Chiar azi mi-a spus o colegă:

”Am ieșit în weekend cu prietenul meu și cu câțiva prieteni care cu copii și până și el care-și dorește mult copii, parcă devine mai reticent la ideea asta.”

Am întrebat-o de ce spune asta, ce nu i-a plăcut. Impresia pe care i-a lăsat-o întâlnirea de grup a fost că părinții devin prea stresanți când au copii, deși nu e mereu cazul.

Din interacțiunile pe care le-am avut până acum cu părinții și copiii, nu ca specialist, ci ca părinte, am observat că sunt două tipuri de părinți: cei prea stresați și stresanți și cei prea relaxați. Cei care se implică prea mult și cei care se implică prea puțin. Mai puțin mai vezi părinți care reușesc să se poziționeze undeva la mijloc, să se streseze când este cazul și să fie totuși relaxați în creșterea copiilor, fără să cadă într-o extremă sau alta.

Nu știu însă cât de mult se bucură și unii și alții de părințeală și nu știu ce fel de comportament vor avea copiii noștri în viitor, în funcție de acțiunile noastre din prezent.

Mai exact, cum influențează indicațiile noastre de acum, adolescentul și apoi adultul care va deveni.

– NU sări!

– Dă-te jos de acolo!

– NU alerga cu gura deschisă! (am auzit-o și pe-asta)

– NU alerga că transpiri!

– Stai locului!

– Stai pe scaun!

– Fii cuminte!

– Taci am spus!

– Stai, măi copile, unde te duci!

(și o multitudine de alte variante, pe care sigur le-ați auzit și voi)

Un copil supus, probabil că se va transforma într-un adolescent supus și apoi într-un adult supus. Adolescentul supus este cel care va asculta de gașcă, chiar dacă nu întotdeuna va învăța doar de bine, iar adultul supus este cel care va avea multe temeri și nu-și va găsi locul la job, în sistem, în viață. Nu va îndrăzni să facă ce îi place.

Un alt rezultat al cicălelii permanente este copilul răzvrătit. Copilul care refuză mereu să ne asculte este tot un semnal de alarmă că nu facem bine. Că nu ascultăm de voința lui, nu se simte auzit și văzut. Copilul răzvrătit se va transforma probabil în adolescentul rebel care abia așteaptă să plece de acasă. Trebuie să încercăm să înțelegem cum trebuie să abordăm copilul, ce-și dorește el, ce ne dorim noi. Ce putem lăsa de la noi ca al nostru copil să nu se simtă foarte îngrădit.

Când trebuie să asculte însă un copil?

Când i se explică și impun niște reguli: de exemplu, NU smulgi jucăriile copiilor din mână!, NU lovești!, NU arunci cu jucării sau alte obiecte în altcineva!, NU traversezi singur strada, NU deranjezi oamenii în restaurant. Nu, nu mi se pare în regulă ca atunci când ieșim cu copiii la restaurant să îi lăsăm să alerge printre mese, dar nici să le dăm telefonul sau tableta în mână. Trebuie însă să avem așteptări realiste de la copiii noștri dacă vrem să mâncăm la restaurant și să nu alegem restaurante elegante dacă cei mici nu au capacitatea de a fi răbdători ca un adult. Iar copiii NU au capacitatea asta. Ori îi ducem la un restaurant unde au loc de joacă, iar copiii se joacă până vine mâncarea, ori într-un loc unde este spațiu să se miște până vine mâncarea (NU să se joace de-a prinselea sau de-a v-ati ascunselea).

Când însă copilul este în aer liber sau în parc la joacă, este în regulă să se joace liber, să descopere, să încerce să-și depășească limitele. Nu mai fi atât de temător pentru copilul tău, bucură-te că explorează, fii acolo dacă are nevoie de tine! Lasă-l pe toboganul cel mai sus! Fii lângă el dacă îi e frică apoi să coboare.

Dacă nu te ascultă mereu copilul, nu te stresa. Este normal să se răzvrătească uneori, nu-l certa non stop dacă vezi că ”iese din cuvântul tău”. Încearcă să vorbești cu el și adoptă altă abordare. Revizuiește mai întâi dacă este chiar important pentru tine ca el să se comporte într-un anumit fel. Repet, nu vorbim despre situațiile care necesită NU-uri. Acelea trebuie respectate, după ce te-ai gândit înainte care sunt NU-urile importante pentru tine, pentru valorile pe care vrei să le impui copilului tău.

Cred că în final toți ne dorim un copil educat, dar curajos. Care să știe să se comporte frumos, dar să se exprime liber. Care să respecte educatorii și profesorii, dar care să îndrăznească să gândească cu propria lui minte.

Ne dorim copii frumoși. Îi avem deja. Să îi educăm, dar să nu îi îngrădim. Și eu îmi fac griji. Nici eu nu știu cum și dacă voi reuși, dar asta îmi doresc mult.